Referitor la calitatea procesuală a celui care contestă procedura de desfăşurare a concursului pentru ocuparea unei funcţii publice, potrivit art. 63 din H.G. 611/008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici: „După afişarea rezultatelor obţinute la selecţia dosarelor, proba scrisă sau interviu, candidaţii nemulţumiţi pot face contestaţie, în termen de cel mult 24 de ore de la data afişării rezultatului selecţiei dosarelor, respectiv de la data afişării rezultatului probei scrise ori a interviului, la sediul autorităţii sau instituţiei publice organizatoare a concursului, sub sancţiunea decăderii din acest drept”. În continuare, prin art. 64 alin. 2 se arată că: “În situaţia contestaţiilor formulate faţă de rezultatul probei scrise sau a interviului comisia de soluţionare a contestaţiilor va analiza lucrarea sau consemnarea răspunsurilor la interviu doar pentru candidatul contestatar în termen de maximum 24 de ore de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor”.
Potrivit art. 68, în cazul respingerii contestaţiei, candidatul se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii.
Astfel, prevederilor mai sus indicate arată că singurul care are calitate să formuleze contestaţii împotriva rezultatelor la probele scrise şi orale, precum şi împotriva soluţionării contestaţiilor în faţa instanţei de contencios administrativ, este exclusiv candidatul contestator, iar nu şi un contracandidat.
De asemenea, art. 71 din H.G. 611/2008 stipulează: “Concursurile pentru ocuparea funcţiilor publice din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, organizate cu nerespectarea prevederilor prezentei hotărâri, sunt nule de drept. Nulitatea se constată de instanţa de contencios administrative”.
Prin urmare, pentru ca instanţa investită să poată constata nulitatea concursului, este obligatoriu ca partea care solicită acest lucru să indice în mod expres prevederile care nu au fost respectate la organizarea concursurilor pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie stabilite prin H.G. 611/2008.
În ceea ce priveşte actele întocmite în cadrul procedurii concursului pentru ocuparea unei funcţii publice şi pentru care se poate solicita anularea în faţa instanţei de contencios administrativ trebuie avută în vedere norma cuprinsă în art. 2 alin. 1 lit. (c) din Legea 554/2004 prin care se reţine faptul că actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Procesul-verbal prin care se soluţionează o contestaţie în cadrul unui concurs organizat pentru ocuparea unei funcţii publice, nu este un act administrativ ci o operaţiune material-tehnică. Aceasta reprezintă forma de activitate a administraţiei care nu produce, în sine, niciun efect juridic, ele pregătind doar emiterea actului administrativ. Procesele-verbale contestate nu au trăsăturile specifice actului administrativ pentru a fi supuse cenzurii instanţei de contencios, scopul lor fiind acela de a atesta o anumită stare de fapt, respectiv evidenţierea punctajului obţinut de candidat în urma reevaluării lucării/probei interviului. Toate procesele-verbale ale comisiei de examen şi de soluţionare a contestaţiilor vor fi valorificate cu ocazia emiterii actului administrativ de numire în funcţia publică.

Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) a dispus prin Decizia nr. 2034/27.08.2015 retragerea autorizaţiei de funcţionare şi solicitarea intrării în procedura de faliment a societăţii Asigurare–Reasigurare ASTRA S.A., ca urmare a constatării stării de insolvenţă a asigurătorului.
Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător intrat în procedura de faliment. Destinaţia principală a sumelor, aflate la dispoziţia FGA, este plata către creditorii de asigurări a indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii şi a primelor datorate de asigurător pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de lege (450.000 lei/creditor de asigurare).
Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din LEGE nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, creditorii de asigurări sunt, după caz:
a) persoana asigurată (asiguratul) – persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare, putând avea şi calitatea de parte contractantă;
b) beneficiarul asigurării – terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, societatea de asigurare debitoare urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;
c) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) – persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
Cererea de plată pentru încasarea despăgubirilor/indemnizaţiilor de la FGA se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară şi până la maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.
În urma preluării de către FGA, în termen de 30 de zile de la data publicării deciziei de închidere a procedurii de redresare financiară, a evidenţei contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, a evidenţei complete a dosarelor de daună, precum şi a evidenţelor tehnico-operative şi contabile aferente acestor contracte şi dosare, acesta verifică datele prezentate în evidenţele preluate, inclusiv corelaţiile dintre aceste date, dosarele de daună şi contractele de asigurare în vigoare.
Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale petenţilor şi a documentaţiei justificative aferente, FGA întocmeşte listele creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează a fi plătite din disponibilităţile sale. Listele creditorilor de asigurări se întocmesc după verificarea şi avizarea dosarelor de daună de către direcţiile de specialitate ale Fondului. Listele creditorilor de asigurări împreună cu o notă privind propunerea de aprobare, întocmită şi semnată de către conducătorul direcţiei tehnice de specialitate a Fondului, se transmit comisiei speciale. În vederea aprobării listelor, comisia specială poate verifica, prin sondaj, dosarele de daună şi creanţele de asigurări cuprinse în acestea şi, în toate cazurile în care consideră că este necesar, poate dispune reverificarea respectivelor dosare şi/sau creanţe de asigurări.
În urma analizării de către direcţiile de specialitate ale FGA a evidenţelor preluate, se va publica pe site-ul Fondului lista potenţialilor creditori de asigurări care pot beneficia de despăgubiri/indemnizaţii din disponibilităţile FGA, după aprobarea acesteia de către comisia specială constituită conform Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare.
FGA este în drept să efectueze plăţi către creditorii de asigurări doar după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă.
În situaţia în care creanţa creditorului depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de lege, acesta poate urma şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în procedură de faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de lege, prin înscrierea creanţei sale la masa credală (art. 17 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 alin. (4) din Norma nr. 16/2015).

Articolul 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România stabileşte faptul că: “Asiguratorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asigurţti în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunitatii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul”.
Despăgubirea se stabileşte în situaţia în care, din documentele existente în dosarul de daună (constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, înştiinţare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă) rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit.
La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor/vehiculelor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA.
În ceea ce priveşte cuantumul pagubei la vehicule, potrivit art. 51 alin. 3 din norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, aceasta este egală cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53 din normă.
În cazul în care pentru reparaţiile vehiculului se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparaţiilor, cuantumul pagubei se stabileşte luând în calcul preţurile practicate de către unităţile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparaţiei/înlocuirii pieselor avariate, precum şi pentru părţi componente, piese înlocuitoare noi şi materiale.
Raportat la preţurile practicate de unităţile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei, acestea nu pot fi mai mari decât preţurile practicate de către unităţile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanăţii din România ai acestora.
Referitor la costul reparaţiilor efectuate la vehicule, acesta se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate.
Totodată, dacă pentru unele părţi componente sau piese ale vehiculului nu există preţuri practicate de unităţile de specialitate, valoarea de nou a acestora se stabileşte pe baza preţurilor din sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto pentru piese de schimb sau, în lipsă, prin asimilare cu preţurile din sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto ori cu cele practicate de unităţile de specialitate, pentru părţile componente ori piesele unor vehicule similare.
Legiuitorul a mai prevăzut că despăgubirile nu pot depăşi: a) cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale , în situaţia în care păgubitul face dovada reparării vehiculului; b) cuantumul pagubei, diferenţa dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul nu face dovada reparţrii vehiculului, şi în cazul daunelor parţiale.
De asemenea, în cazul unei daune majore, asigurătorul RCA are obligaţia de a comunica în scris păgubitului, în termen de 10 zile de la data avizării daunei, valoarea maximă a despăgubirii ce poate fi acordată, precum şi modul de calcul al acesteia.
În ceea ce priveşte valoarea vehiculului la data producerii accidentului, aceasta se stabileşte pa baza valorilor de piaţă ale unor vehicule de aceeaşi marcă, tip, model, caracteristici tehnice şi dotări, an de fabricaţie, având un parcurs în kilometri şi o stare de întreţinere comparabile.
Referitor la valoarea de piaţă a unui vehicul, aceasta se stabileşte pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România, precum şi în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciată în dovedirea prejudiciului suferit.
În cazul vehiculelor înmatriculate în alte state sau al celor care nu sunt înmatriculate permanent în România, valoarea vehiculului la data producerii accidentului se stabileşte pe baza valorilor de piaţă din statul în care vehiculul este sau a fost ultima dată permanent înmatriculat, precum şi în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciată în dovedirea prejudiciului suferit.

În lipsa individualizării sancţiunii pentru fiecare din cele două fapte contravenţionale reţinute prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, contravenientul nu poate alega legalitatea şi temeinicia aplicării sancţiunii, întrucât instanţa se află în imposibilitatea de a realiza şi, eventual, cenzura, modalitatea de individualizare a sancţiunilor.

Potrivit art. 5 alin. 2 şi 5 din O.G. nr. 2/2001, amenda reprezintă o sancţiune contravenţională principală, însă stabilirea acestei sancţiuni trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, în timp ce alin. 7 arată că: „pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală”.
Interpretând per a contrario acest ultim text de lege, consider că se impune aplicarea unei sancţiuni principale pentru fiecare faptă contravenţională constatată printr-un act oficial de constatare şi sancţionare contravenţională. Doar o asemenea interpretare a dispoziţiilor art. 5 alin. 7 din o.g. nr. 2/2001 ar putea justifica reglementarea art. 10 alin. 1 şi 2 din O.G.
În temeiul art. 10 din O.G. nr. 2/2001: „(1) Dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie. (2) Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces-verbal, sancţiunile contravenţionale se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă sau, după caz, maximul general stabilit în prezenta ordonanţă pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii”.
Exclusiv prin respectarea exigenţelor art. 10 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, se poate asigura legalitatea aplicării sancţiunii contravenţionale, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, în sensul că sancţiunea trebuia aplicată în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.
În situaţia în care au fost identificate mai multe fapte contravenţionale se impune ca agentul constatator să facă o individualizare concretă a sancţiunii contravenţionale pentru fiecare faptă în parte, prin raportare la criteriile oferite de art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001 şi să aplice câte o sancţiune faţă de fiecare contravenţie reţinută. Sancţiunile reţinute trebuie expres indicate în cuprinsul procesului-verbal de contravenţie, chiar dacă, faţă de prevederile art. 10 din O.G. 2/2001, sancţiunile contravenţionale se cumulează şi contravenientul execută doar o singută amendă contravenţională.
Această individualizare se impune cu atât mai mult în situaţia în care faptele constatate sunt sancţionate conform unor clase diferite de sancţiuni şi agentul constatator are posibilitatea de a aprecia care este numărul de puncte amendă suficient pentru realizarea scopului preventiv şi represiv al răspunderii contravenţionale, în limitele acordate de lege.
Prin urmare, este lovit de nulitate procesul-verbal de contravenţie în situaţia în care a existat o încălcare flagrantă a modalităţii de individualizare a sancţiunii pentru faptele contravenţionale reţinute în sarcina contravenientului, care trebuiau să se realizeze în baza art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001. Această modalitate de individualizare se impune a putea fi verificată din perspectiva legalităţii şi temeiniciei aplicării sancţiunii de către o instanţă de judeactă.
În lipsa individualizării sancţiunii pentru fiecare din cele două fapte contravenţionale reţinute prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, contravenientul nu poate alega legalitatea şi temeinicia aplicării sancţiunii, întrucât instanţa se află în imposibilitatea de a realiza şi, eventual, cenzura, modalitatea de individualizare a sancţiunilor.
Neregularitatea întocmirii procesului-verbal pentru incorecta aplicare a sancţiunii este una de natură a conduce la anularea procesului-verbal de contravenţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. 1 din Condul de Procedură Civilă, întrucât vătămarea cauzată contraveninetului nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului. Această vătămare este una majoră, din moment ce instanţa nu poate aprecia cu privire la legalitatea şi temeinicia individualizării sancţiunilor contravenţionale, prin raportare la gravitatea comportamentului contravenţional, după cum impun dispoziţiile art. 34 din O.G. nr. 2/2001. Chiar legiutorul a fost cel care a apreciat că sancţiunea trebuie individualizată şi aplicată pentru fiecare contravenţie în parte, doar în acest fel instanţa putând avea o viziune clară despre legalitatea întocmirii procesului-verbal de contravenţie şi putând realiza o eventuală cenzură.

Concedierea salariatului pe motiv de necorespundere profesională, nu poate fi dispusă fără o evaluare prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilită prin Contractul colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsa acestuia, prin regulamentul intern. Cunoştinţele, aptitudinile şi performanţele profesionale ale salariatului trebuie apreciate în concret, în raport cu atribuţiile şi cerinţele postului, cu natura activităţii, precum şi cu locul şi rolul postului respectiv în ierarhia funcţională a unităţii şi în cadrul activităţii desfăşurate în unitate.

Potrivit art. 61 lit. d) din Codul Muncii: „Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii: c) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat”.
Necorespunderea profesională reprezintă acea imprejurare de natură obiectivă sau subiectivă care conduce ori este aptă să conducă la obţinerea unor performanţe profesioanale mai scăzute decât cele pe care, în mod rezonabil, angajatorul este îndrituit a le aştepta de la salariaţi.
Cu titlu de exemplu, cauza necorespunderii profesionale poate consta după caz în: neatingerea obiectivelor de performanţă stabilite la încheierea contractului de muncă; obţinerea calificativului „insuficient” la evaluarea periodică; nerealizarea normei de muncă; nerealizarea cifrei de vânzări stabilite la angajare; slaba performanţă a departamentului pe care salariatul respectiv îl conduce; neexecutarea atribuţiilor de serviciu sau executarea lor la standarde inferioare celor avute în vedere la angajare.
Cunoştinţele, aptitudinile şi performanţele profesionale ale salariatului trebuie apreciate în concret, în raport cu atribuţiile şi cerinţele postului, cu natura activităţii, precum şi cu locul şi rolul postului respectiv în ierarhia funcţională a unităţii şi în cadrul activităţii desfăşurate în unitate. Dacă prin regulament şi prin contractul individual de muncă nu au fost stabilite anumite criterii de performanţă, pentru evaluare se va ține cont de performanţele profesionale pe care angajatorul este îndreptăţit, în mod rezonabil, să le aştepte de la salariatul în cauză.
Potrivit art. 63 alin. 2 din Codul Muncii concedierea salariatului pe motiv de necorespundere profesională, nu poate fi dispusă fără o evaluare prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilită prin Contractul colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsa acestuia, prin regulamentul intern. Prin Legea 40/2011, s-a stabilit expres dreptul angajatorului de a stabili obiectivele de performanţă individuală, precum şi criteriile de evaluare a realizării acestora. În stabilirea obiectivelor de performanţă, angajatorul nu este obligat să obţină acordul salariatului.
De asemenea, aceeaşi lege a stabilit obligaţia angajatorului de a introduce în regulamentul intern, criteriile şi procedurile de evaluare profesională a salariaţilor şi de a informa salariatul asupra criteriilor de evaluare a activităţii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului, conform art. 17 alin. 3 din Codul Muncii. Aceste criterii trebuie să fie introduse în contractul indiviual de muncă, dar numai cu acordul salariatului, prin act adiţional la contractul individual de muncă.
Evaluarea realizată pentru necorespunere profesională are la bază evaluarea periodică a salariatului. Într-o speţă[1], instanţa a stabilit că dacă în privinţa modului de apreciere a competenţelor profesionale ale salariatului instanţa nu poate interveni, angajatorul fiind cel în măsură să aprecieze, în funcţie de întreaga activitate şi performanţele salariatului său, respectarea procedurii urmate în această evaluare este supusă controlului judecătoresc.
Examinarea va avea ca obiect activităţile prevăzute în fişa postului salariatului în cauză. În cazul introducerii de noi tehnologii, examinarea salariatului se va referi la acestea numai în masura în care salariatul în cauza a facut obiectul formării profesionale în respectiva materie. Necorespunderea profesională poate fi susţinută de comisie prin dovezi de îndeplinire necorespunzătoare a sarcinilor profesionale, prin examinare scrisă, orală, practică şi alte probe. Aşa cum am precizat, dacă la stabilirea obiectivelor de performanţă, angajatorul nu este obligat să obţină acordul salariatului, în ceea ce priveşte criteriile de evaluare a activităţii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului, acestea trebuie să fie introduse în contractul indiviual de muncă de la semnare sau ulterior prin act adiţional la contractul individual de muncă.
Atunci când este vorba despre o concediere pentru necorespundere profesională , angajatorul are obligaţia să-i propună salariatului vizat un alt loc de munca vacant în unitate, care să fie compatibil cu pregatirea sa profesională, conform prevederilor art. 64 alin.1 din Codul muncii.
În situaţia în care acesta nu dispune de locuri vancate, are obligaţia să se adreseze agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii sale profesionale, conform prevederilor art. 64 alin. 2, salariatul având un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului pentru a-şi manifesta consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit.
Decizia de concediere se emite în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei de concediere conform art. 62 alin.1 din Codul muncii republicat. Decizia se emite în scris, trebuie motivată în fapt şi în drept şi trebuie să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă, altfel va fi lovită de nulitate absolută.
Potrivit prevederilor art. 211 lit. a) din Legea 62/2010 decizia de concediere, în acest caz, poate fi contestată în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunostinţă de măsura dispusă. Conform prevederilor art. 210 din aceaşi lege, instanţa judecătorească competentă este cea în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de munca reclamantul.

[1] Curtea de Apel Bucureşti, sectia a VII-a civila si pentru cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale, decizia nr. 741/ R din 12 martie 2008.

Elementele constitutive ale abuzului de drept se conturează din săvârşirea în principal cu vinovăție, în subsidiar, fără vinovăție, de către o persoană a unei fapte vătămătoare situației altei persoane sau ordinii de drept, ca urmare a modului de concepere sau de exercitare a folosinţei unui drept legitim, în pofida regulilor bunei-credinţe şi pentru obţinerea unei satisfacţii sau cu neobservarea insatisfacţiei produse terţului.

Prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, legiutorul a înţeles să legifereze opiniile doctrinare şi jurisprudenţarea cu prvire la abuzul de drept. Astfel, abuzului de drept îi este consacrată o reglemenatare expresă prin art. 15 din Noul Cod Civil care arată că: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Aşadar, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credinţe.
Un alt articol inovator adus de Noul Cod Civil este art. 1353, care prevede că „cel care cauzează un prejudiciu prin exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în care acesta este exercitat abuziv” . Astfel, se va considera exercitare abuzivă neutilizarea dreptului în realizarea scopului său, ci intenţionând a vătăma altă persoană sau încălcând principiul bunei-credinţe.
Este important ca Noul Cod Civil a tratat problema abuzului de drept intrucat legislatia anterioara nu cuprindea predeveri exprese in materia respectiva. Cu toate acestea, dispozitiile art. 57 din Constitutia Romaniei si cele art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, printr-o interpretare sistematica, puteau constitui temei legal pentru invocarea abuzului de drept.
Reglementarea in terminis a noţiunii de abuz de drept în cuprinsul N.C.C. este oportună şi, altminteri, de mult aşteptată, faţă de numeroasele situaţii din practică în care s-a dovedit a fi necesară antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat prin exerciţiul abuziv al drepturilor unei persoane.
De aceea, faţă de situaţiile din practică în care s-a acreditat ideea existenţei unui abuz de drept, coroborat însă cu reticenţa instanţelor de judecată de a-l sancţiona, explicabilă şi prin lipsa unei norme juridice exprese, reglementarea acestei noţiuni în N.C.C. este binevenită, creând premisele extinderii soluţiilor jurisprudenţiale în materie
Răspunderea pentru abuzul de drept rămâne în noua reglementare o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absenţa vinovăţiei şi a prejudiciului cauzat unei alte persoane.
Din punct de vedere constitutiv, prima ipoteză a exercitării dreptului – în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul – conține reflectarea relei-credințe în exercitarea dreptului, ca urmare a inserării exprese a existenței unui scop îndreptat către vătămarea sau păgubirea altuia.
Reaua-credință se fondează pe atitudinea motivațională a persoanei de a prevede rezultatul păgubitor urmărind sau acceptând producerea lui şi poate fi suprapusă formelor intenției definite prin art. 16 alin. 2 din Cod. Se poate obiecta că prevederea expresă de către legiuitor a scopului în cadrul normei impune mai degrabă considerația că numai exercitarea cu intenție directă a deturnării dreptului ar caracteriza prima ipoteză a art. 15. Cu toate acestea,o astfel de interpretare nu se pliază pe răspunderea în materie civilă, relevanţa ei valorificându-se cu deosebire în materia penală a încălcării drepturilor. Pe aceeaşi linie de răspuns, dată fiind diversitatea și subtilitatea formelor de abuz de drept, respectiv a evidenţei şi importanţei prejudiciului, prevederea şi acceptarea rezultatului, chiar neurmărit, se înscriu în folosul nelegitim obţinut de abuzator, în satisfacția acestuia produsă nu de exerciţiul propriului drept, ci de vătămarea sau paguba suferită de cel prejudiciat.
Referitor la cea de-a doua ipoteză de exercitare a dreptului – într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credințe – atitudinea motivaţională angajează formele culpei dezvăluite prin poziţionarea întrebuinţării dreptului în lumina bunei-credințe.
A doua ipoteză validează însă şi o interpretare extensivă a excesului şi nerezonabilităţii în exercitarea dreptului îmbogăţind sfera conceptuală a abuzului şi implicit a răspunderii cu ştergerea cerinţei de a exista o formă de vinovăţie subliniind interesul de a se dovedi numai vătămarea terţului.
Astfel, elementele constitutive ale abuzului de drept se conturează din săvârşirea în principal cu vinovăție, în subsidiar, fără vinovăție, de către o persoană a unei fapte vătămătoare situației altei persoane sau ordinii de drept, ca urmare a modului de concepere sau de exercitare a folosinţei unui drept legitim, în pofida regulilor bunei-credinţe şi pentru obţinerea unei satisfacţii sau cu neobservarea insatisfacţiei produse terţului.
O problemă discutabilă în jurisprudenţă va fi aceea de a stabili până la ce limită o persoană, exercitându-şi un drept, poate fi considerată de bună-credinţă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, legiuitorul N.C.C. nu mai prevede drept condiţie săvârşirea abuzului de drept cu intenţie (cum este cazul primei ipoteze,„în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul”), ci acesta ar putea fi cauzat şi din culpă.
În condiţiile în care N.C.C. nu stabileşte modul în care poate fi sancţionat abuzul de drept, cel ce se face vinovat de abuz de drept va putea fi obligat de instanţă, în temeiul principiilor generale ale răspunderii civile, la repararea prejudiciului în forma pe care judecătorul o va aprecia potrivită în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii.
Fiind o materie delicată şi controversată, pe larg dezbătută de jurisprudenţă şi doctrină, se simţea nevoia ca soluţiile legislative avansate să valorifice experienţa românească şi să exprime o concepţie proprie în fundamentarea lor. Constatăm însă că enunţul de la art. 15 din noul Cod civil potrivit căruia “niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” este aidoma celui de la art. 7 din Codul civil Quebec, fiind preluată inclusiv forma negativă a exprimării normative.
Noile prevederi legale îmbrăţişează concepţia eclectică despre abuzul de drept, prima ipoteză evocând criteriul subiectiv prin trimiterea la scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea ce presupune raportarea la subiectivitatea autorului cât şi criteriul obiectiv prin raportarea exercitării excesive şi nerezonabile a dreptului la standardul bunei-credinţe.
În concluzie, potrivit noii reglementări prevăzută de N.C.C., situaţiile în care un drept poate fi exercitat abuziv, este unul foarte larg, sens în care va reveni instanţei de judecată sarcina să stabilească, în concret, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, dacă acesta a fost deturnat de la finalitatea sa, aspect care, în practică, va putea da naştere unor soluţii jurisprudenţiale neunitare, dar ar mai tempera elanul unor justiţiabili de a întrebuinţa inutil resurse umane şi materiale extrem de costisitoare ştiind bine că justiţia în România este extrem de scumpă.

Instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, înainte de a sesiza instanţa de contencios administrativ competenta cu soluţionarea acesteia, este obligată: să observe dacă excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ; să constate că de actul administrativ respectiv depinde soluţionarea pe fond a cauzei; să argumenteze toate acestea în cadrul unei încheieri motivate prin care va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă şi, totodată, va suspenda judecata. Dacă încheierea nu este motivată, instanta poate reveni şi cere punctul de vedere, deoarece ea trebuie să se pronunţe asupra excepţiei, cu atât mai mult cu cât ea nu poate respinge sesizarea ca nemotivată.

Excepţia de nelegalitate, deşi este o instituţie tradiţională în dreptul administrativ, nu a fost expres reglementată de nici o lege a contenciosului administrativ până la actuala Lege specială în această materie nr. 554/2004. Ea permite, în cadrul unei proceduri suple, cercetarea legalităţii unui act administrativ unilateral pe cale de excepţie, în cadrul unui proces pornit pentru alte motive decât cele care vizează anularea respectivului act.

Astfel, potrivit definiţiei date de art. 4 din legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, „legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”.

Din cuprinsul acestui articol se desprind condiţiile cerute de legiuitor pentru ca judecătorul să exercite rolul de a sesiza instanţa de contencios administrativ în vedera  pronunţarii asupra excepţiei.

În primul rând, excepţia de nelegalitate trebuie să se refere la verificarea legalităţii unui act administrativ.

De asemenea, potrivit legii excepţia trebuie să aibă în vedere ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter individual.

Cu toate acestea, deşi cu privire la actele administrative normative Legea 554/2004 prevede că pot fi supuse controlului de legalitate doar pe calea acţiunii directe, fiind exclusă instituţia excepţiei de nelegalitate în cazul acestora, este exprimată însă şi opinia contrară, în sensul că acestea nu pot fi excluse controlului în procedura excepţiei de nelegalitate, întrucât legea trebuie intrepretată în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în sensul înlaturării efectelor sale. Este important a fi menţionată jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, referitoare la excepţia de nelegalitate cu privire la actele administrative unilaterale cu caracter normativ. Astfel, plenul judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrunit la 28 septembrie 2008, a adoptat soluţia de principiu şi de unificare a practicii judiciare potrivit căreia este admisibilă excepţia de nelegalitate cu privire la actele administrative unilateral cu caracter normativ în temeiul art. 4 din Legea 544/2004, aşa cum a fost ea modificată prin Legea nr. 262/2007.

O altă condiţie pentru admisibilitatea excepţiei de nelegalitate este acea a existenţei unui proces pe rolul instanţei judecătoreşti, fie civil, fie penal, fie comercial etc., indiferent în ce fază se află acesta fond, apel, recurs sau într-o cale extraordinară de atac. Excepţia nu poate fi ridicată în faza procedurii prealabile administrative. În context deducem că excepţia de nelegalitate nu poate forma obiectul unei cereri separate, ci obligatoriu trebuie să existe un proces, indiferent de obiectul acestuia, pe rolul unei instanţe judecătoreşti.

O ultimă condiţie ar fi ca de actul administrativ care face obiectul excepţiei de nelegalitate să depindă soluţionarea litigiului în fond. Prin urmare, instanaţa în prealabil trebuie să constate această legătură intrinsecă şi mai apoi să sesizeze instanţa competentă cu soluţionarea excepţiei.

Dacă una din condiţiile de mai sus nu este îndeplinită, judecătorul poate respinge cererea de sesizare a instanţei competente să soluţioneze excepţia de nelegalitate, iar încheierea de respingere nu poate fi atacată separat cu recurs decât odată cu fondul.

Trebuie menţionat faptul că excepţia de nelegalitate constituie un mijloc de apărare şi prin urmare invocarea ei este imprescriptibilă, cu atât mai mult cu cât celor care se apără nu li se poate imputa pasivitatea şi trecerea timpului în promovarea drepturilor lor. Ca atare, excepţiei de nelegalitate nu i se pot opune termene de prescripţie sau decădere.

Instanţa de contencios admnistrativ competentă material şi teritorial să soluţioneze litigiul în fond având ca obiect excepţia de nelegalitate este Tribunalul, dacă actul administrativ atacat a fost emis de către administraţia locală, instanţă de recurs fiind Curtea de Apel, iar dacă actul administrativ contestat a fost emis de către administraţia centrală sau este prevăzut expres prin lege instanţa competentă este Curtea de Apel, un eventual recurs urmând a se judeca la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu toate acestea, dacă excepţia de nelegalitate se ridică la o instanţă de contencios administrativ, excepţia poate rămâne pentru soluţionare, dacă judecătorul este competent material, la acea instanţă, dar încheierea prin care se pronunţă asupra excepţiei este supusă recursului.

Totodată, actuala reglemenetare dispune ca nu este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile în cazul unei cereri care vizează excepţia de nelegalitate.

Trebuie evidenţiat faptul că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, înainte de a sesiza instanţa de contencios administrativ competentă cu soluţionarea acesteia, este obligată: să observe dacă excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ; să constate că de actul administrativ respectiv depinde soluţionarea pe fond a cauzei; să argumenteze toate acestea în cadrul unei încheieri motivate prin care va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă şi, totodată, va suspenda judecata. Dacă încheierea nu este motivată, instanta poate reveni şi cere punctul de vedere, deoarece ea trebuie să se pronunţe asupra excepţiei, cu atât mai mult cu cât ea nu poate respinge sesizarea ca nemotivată.

În ceea ce priveşte termenul pentru formularea recursului împotriva soluţiei date de instanţa de contencios administrativ asupra excepţiei de nelegalitate acesta este de 5 zile de la data comunicării hotărârii judecătoreşti. În această situaţie sunt protejate mai bine interesele procesuale ale părţilor implicate în litigiu, doarece calea de atac promovată va fi riguros motivată ca urmare a luării la cunoştinţă despre considerentele ce au fost avute in vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii. În cazul excepţiei de nelegalitate, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetata oricand in cadrul unui proces, chiar si in caile de atac.

Efectele exceptiei de nelegalitate rezulta din interepretarea textului art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, care prevede că „în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată”. Atâta timp cât excepţia de nelegalitate a fost caracterizată ca un mijloc de apărare, efectele sale se produc doar între părţile în litigiu, însă admiterea excepţiei poate avea efecte indirecte imediate, dar şi pe termen lung.

Prin urmare, pentru instanţa care soluţionează fondul cauzei, argumentele instanţei de contencios administrativ care a soluţionat excepţia de nelegalitate au autoritate de lucru judecat, chiar dacă judecătorul care soluţionează fondul are alt punct de vedere asupra argumentării excepţiei. Acesta nu poate decât să facă o sinteză a argumentelor oferite de instanţa de contencios administrativ în considerentele hotărârii, urmând ca dispozitivul să cuprindă soluţia asupra fondului cauzei care a prilejuit ridicarea excepţiei de nelegalitate.

• Bîrsan Gabriela Victoria, Georgescu Bogdan, Scurte consideraţii asupra invocării excepţiei de nelegalitate cu privire  la actele administrative unilaterale cu caracter individual, în R.D.Pb. nr. 2/2006, pag. 65.
• Iorgovan Antonie, Vişan Liliana, Ciobanu Sorin Alexandru, Pasăre Diana Iuliana, Legea contenciosului administrativ(Legea nr. 554/2004), cu modificările şi completările la zi. Comentariu şi jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 126-127.
• Bîrsan Gabriela Victoria, Georgescu Bogdan, Excepţia de nelegalitate în reglementarea Legii 544/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007, în C.J. nr. 11/2007, pag. 57-67.
• Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Ed. Risopoint 2005, pag. 378.
• Vedinaş Verginia, Unele consideraţii teoretice şi implaicaţii practice privind noua Lege a contenciosului administrativ nr. 544/2004, în Dreptul, nr. 5/2005, pg. 21.

Autor: Avocat Vlad Stan (mai mult…)