Având în vedere măsurile adoptate de Guvernele și instituțiile publice abilitate din întreaga Europa în vederea împiedicării răspândirii virusului COVID-19, precum și faptul că aceste măsuri pot implica o prelucrare a datelor cu caracter personal ale persoanelor vizate, la data de 19 martie 2020 Comitetul European pentru Protecția Datelor a adoptat, o Declarație, prin care a adus anumite lămuriri cu privire la legalitatea acestei prelucrări raportat la dispozițiile  Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal (în continuare Regulament)

Comitetul a subliniat faptul că  regulile de protecție a datelor stabilite prin Regulament nu interzic luarea unor măsurile pentru lupta împotriva pandemiei de Coronavirus SARS-CoV-2, măsuri ce pot presupune inclusiv prelucrarea datelor cu caracter personal, însă operatorii trebuie, chiar și în aceste momente excepționale, să asigure protecția datelor cu caracter personal ale persoanelor vizate și principiile generale ale prelucrării.

În acest context, legalitatea prelucrării datelor cu caracter personal este asigurată de interesul legitim – public, important în domeniul sănătății. Datele cu caracter personal pot fi prelucrate doar în scopuri determinate și explicite, fără a fi necesar consimțământul persoanei vizate, însă cu respectarea dreptului la informare a persoanei vizate cu privire la modalitatea de prelucrare (inclusiv perioada de păstrare a datelor colectate).

Totodată trebuie adoptate măsuri suplimentare, adecvate, de securitate și confidențialitate, care să asigure că datele cu caracter personal colectate nu ajung în posesia unor persoane neautorizate.

În concret, Comitetul a venit cu lămuriri în ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal realizată de către autoritățile publice sau de către angajatori, în contextul măsurilor impuse de instituțiile abilitate.         

În ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile publice prelucrarea este legală, fiind efectuată în temeiul art.6 și art.9 din Regulament. În contextul epidemiei, autoritățile publice au dreptul să prelucreze date cu caracter personal ale persoanelor fizice, inclusiv date cu caracter special (date privind sănătatea), fie că prelucrarea este făcută direct de către autoritatea publică, sau este făcută de o instituție privată (persoană împuternicită) la cererea autorității. Atunci când prelucrarea este făcută de către o autoritate, este recomandat ca aceasta să aibă în mod legal atribuții legate de interesul public în domeniul sănătății, cum este spre exemplu autoritatea de sănătate publică.     

În ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal în contextul relațiilor de muncă, Comitetul a adus lămuriri distincte în raport cu calitatea persoanei vizate.
Angajatorii au dreptul să prelucreze datele cu caracter personal ale angajaților în contextul unei epidemii, în temeiul interesului legitim public (precum controlul bolilor și alte amenințări la adresa sănătății) sau pentru respectarea unei obligații legale (cum ar fi obligații  referitoare la sănătate și securitate la locul de muncă). În categoria datelor cu caracter personal prelucrate de angajatori pot fi incluse și datele referitoare la starea de sănătate, această prelucrare fiind reglementată expres de Considerentul (46) din Regulament în situația monitorizării unei epidemii și a răspândirii acesteia

Angajatorul are obligația de a respecta confidențialitate oricărui caz COVID-19 din cadrul său și de a informa ceilalți angajați despre cazurile COVID-19, însă prin comunicarea doar a informațiilor strict necesare, cu respectarea demnității și a integrității persoanei vizate. În cazurile în care este necesar să se dezvăluie numele angajatului (angajaților) care au contactat virusul (de exemplu, într-un context preventiv) și legislația națională o permite, angajații despre care este vorba sunt informați în prealabil.

Comitetul a arătat ca un angajator poate solicita, în temeiul interesului public în domeniul sănătății publice, și vizitatorilor (terți) să furnizeze informații specifice de sănătate în contextul COVID-19, însă doar cu respectarea principiului proporționalității și reducerii la minimum a datelor și doar dacă legislația națională o permite.

Din data de 17 martie 2020, a intrat în vigoare Legea nr. 19 din 14 martie 2020 privind acordarea unor zile libere părinţilor pentru supravegherea copiilor.

Potrivit legii, unul dintre părinți poate solicita angajatorului acordarea de zile libere, plătite, pentru supravegherea copilului pe perioada închiderii temporare a unităților de învățământ. Se acordă zile libere doar pentru supravegherea copiilor cu vârstă de până la 12 ani sau copiilor cu dizabilităţi cu vârstă de până la 18 ani.

Zilele libere se acordă la cererea unuia dintre părinți depusă la angajator, însoțită de o declarație pe propria răspundere. Zilele libere pot fi luate alternativ de către ambii părinți.

Nu pot solicita și primi zile libere acei părinți cărora locul de muncă le permite munca la domiciliu sau telemunca. Potrivit art.33 din Decretul Președintelui privind declararea stării de urgență, companiile de stat dar și cu capital privat introduc, acolo unde este posibil, pe perioada stării de urgență, munca la domiciliu sau în regim de telemuncă, prin act unilateral al angajatorului.

Pentru acei părinți care au locul de muncă în unitățile special prevăzute de lege (unităţile sistemului energetic naţional, din unităţile operative de la sectoarele nucleare, din unităţile cu foc continuu, din unităţile sanitare şi de asistenţă socială, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice, din transporturile pe căile ferate, din unităţile care asigură transportul în comun şi salubritatea localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electrică, căldură şi apă) acordarea zilelor libere se face doar cu acordul angajatorului.

Pe perioada zilelor libere, părinții vor primi, pentru fiecare zi liberă, o indemnizație în cuantum de 75% din salariul corespunzător unei zile lucrătoare, dar nu mai mult de corespondentul pe zi a 75% din câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat stabilit pentru anul 2020 la valoarea de 5.429 lei

Ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt integritatea fizică sau psihică, demnitatea, reputația și intimitatea vieții private se dovedește a fi mult mai greu de realizat atunci când fapta ilicită prin care se aduce atingere drepturilor nepatrimoniale este un delict de presă.
Chiar și în cazul în care se invocă o încălcare a limitelor constituționale a libertății de acțiune și exprimare ce are drept consecință lezarea altor drepturi fundamentale ale persoanei fizice sau juridice și anume dreptul al reputație, demersul juridic al instanțelor de judecată se rezumă la stabilirea dacă și în ce măsură sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
Măsurile de apărare a drepturilor patrimoniale consacrate expres de Codul Civil, pot fi dispuse de instanța de judecată doar în măsura în care se face dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, vinovăția și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
În acele situații în care vătămarea drepturilor nepatrimoniale se realizează prin publicarea unui articol de presă, chiar și în presa online, existența faptei ilicite trebuie analizată prin raportare la art.10 din CEDO, respectiv dacă suntem în prezența unui delict de presă sau acțiunea persoanei vinovate este protejată de dreptul la libertatea de exprimare.
În ceea ce privește protecția oferită de art.10 din CEDO, este de netăgăduit că, libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre cele mai bune mijloace prin care publicul are posibilitatea de a-și forma o părere, de a comunica informații sau idei, fără a ține seama de frontiere.
Însă, dreptul la libertatea de exprimare garantat de CEDO nu este unul absolut. Exercitarea acestor libertăți comportă și îndatoriri și responsabilități pentru a se asigura un echilibru între exercitarea dreptului și limitele impuse, astfel că exercitarea acestor liberalități pot fi supuse unor formalități, condiții, restrângeri, sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică. (cauza Handyside împotriva Regatului Unit)
În raport de rolul important pe care presa îl are în societate (”câine de pază al democrației”) în considerarea îndatoririi sale de a comunica informații și idei privitoare la toate problemele de interes general, practica instanțelor de judecată a decis că în analiza îndeplinirii îndatoririlor și responsabilităților la care sunt ținuți ziariștii, poate fi acceptată o oarecare doză de exagerare, chiar de provocare, dacă interesul informării publicului primează.
Ceea ce trebuie examinat, în aceste situații, este dacă ingerința în litigiu, corespunde unei necesități sociale imperioase și dacă eventuala restricție adusă libertății de exprimare este proporțională cu scopul legitim urmărit iar motivele invocate pentru luarea măsurilor de restrângere a dreptului sunt relevante și suficiente. (Cauza Perna împotriva Italiei și Cumpănă și Mazăre împotriva României).
Aplicând principiile directoare ale practicii Curții E.D.O, într-o speță recentă, instanța de judecată, deși a constatat că articolele publicare de pârât intră în sfera de interes a publicului și că ziaristul s-a raportat la o bază factuală de natură a conferi o oarecare verosimilitate informațiilor publicate, a reținut că în cauză este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite, săvârșită sub forma unui delict de presă.
Pentru a reține fapta ilicită, instanța de judecată a analizat cu titlu particular, afirmațiile și expresiile folosite de pârât raportat la persoana juridică vătămată.
Instanța de judecată a constatat că expresiile folosite de pârât și înțelesul comun al acestora așa cum rezultă din definițiile termenilor folosiți, nu reprezintă judecăți de valoare ci afirmații factuale. Instanța a apreciat că afirmațiile privitoare la persona juridică prejudiciată, reprezintă alegații despre fapte concrete care nu au o bază factuală, iar prin modul de prezentare a articolului, fiind menționat în titlul articolului numele persoanei juridice reclamante, în condițiile în care din conținutul articolului publicat rezultă că informațiile de interes public priveau alte persoane și nu persoana juridică în cauză, s-a adus atingere reputației persoanei juridice, numele și activitatea societății fiind asociate cu presupune atribute și conduite de natură îndoielnică, responsabilă și chiar infracțională.
Având în vedere toate aspectele de fapt ale speței, instanța de judecată a reținut că acțiunea jurnalistului de a proceda la publicarea unui articol de presă cuprinzând informații legate de activitatea reclamantei, de natură a compromite imaginea și reputația persoanei juridice, fără ca la bază să nu stea un demers jurnalistic corect, obiectiv și echidistant, cu depășirea limitelor libertății de exprimare și cu încălcarea principiilor deontologiei profesionale specifice profesiei de jurnalist, nu intră sub protecția dreptului la libertatea de exprimare prevăzut de art.10 din CEDO și că este de natură a leza dreptul persoanei juridice la reputație profesională, iar prejudiciul produse se impune a fi reparat prin eliminarea din ziarul online a textelor cuprinzând afirmații cu caracter defăimător și publicarea integrală a hotărârii judecătorești pe pagina online a ziarului.

Procedura SAL (procedura de soluţionare alternativă a litigiilor) este introdusă și reglementată la nivelul Uniunii Europene prin Directiva nr. 2013/11/UE care prevede modalitatea de soluționare alternativa a litigiilor in materie de consum. Reglementarea procedurii are drept scop protejarea consumatorilor și asigurarea accesului acestora la mecanisme de soluţionare extrajudiciară a litigiilor de înaltă calitate, transparente, eficace şi echitabile.
Directiva europeană a fost transpusă în dreptul intern prin Ordonanța nr.38 din 26 august 2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori şi comercianţi.
Pe lângă procedura de soluționare a litigiilor, ordonanța mai sus menționată reglementează și modalitatea de organizare și rolul unor alte două entități distincte, special create pentru punerea în aplicare a procedurii, respectiv: entitățile SAL și platforma SOL.
În ceea ce privește entitățile SAL sunt organisme special create care vor funcționa exclusiv în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, în cadrul unei autorităţi publice centrale sau a unei autorităţi administrative autonome cu responsabilităţi în domeniul protecţiei consumatorilor, scopul lor fiind acela de a asigura punerea în aplicare a procedurii SAL prin administrarea unui site internet actualizat care permite consumatorilor să aibă cu uşurinţă acces la informaţiile referitoare la procedura SAL şi care permite consumatorilor să prezinte online o reclamaţie şi documentele justificative necesare.
Cel puțin la nivel teoretic, vor exista înființate entități SAL in toate sectoarele de activitate. În situaţia în care nu există o entitate de soluţionare a litigiilor competentă pentru anumite sectoare de activitate, poate fi creată o entitate SAL complementară,
În ceea ce privește platforma SOL, aceasta este instrumentul informatic pus la dispoziție de Comisia Europeană prin care consumatorul poate formula reclamația, respectând formularul pus la dispoziție online, va fi informat comerciantul despre existenta ei și totodată vor fi identificate organele abilitate (entitățile SAL) să soluționeze diferendul.
Entităţile SAL, Centrul European al Consumatorilor din România şi asociaţiile de consumatori a obligația de a pune la dispoziţia publicului pe site-urile de internet ale acestora accesul la platforma SOL, oferind un link către site-ul internet al Comisiei Europene, şi, ori de câte ori este posibil, pe un suport durabil la sediile lor, să publice lista entităţilor SAL existente.
Imporțanța acestei proceduri este cu atât mai mare cu cât comerțul electronic cunoaște o ascedență alarmantă în ultimi ani.
Începând cu data de 07 septembrie 2015 orice comerciant care încheie contractele de vânzări sau contracte de prestări de servicii încheiate la distanță, fie că o face prin intermediul unui magazin online sau alt contract încheiat la distanță, are obligația de a informa consumatorul despre existența acestei alternative (pe lângă alte câteva drepturi și obligații, din care cel mai important este că profesionistul nu poate renunța la soluționarea diferendului pe aceasta cale dacă consumatorul a ales astfel), împreună cu obligativitatea de a afișa pe site-ul online un link către site-ul internet al Comisiei Europene, către platforma SOL.

Neasigurarea de către organul de control a unui traducător autorizat cetăţeanului străin cu ocazia efectuării cercetărilor cât şi a consemnării rezultatului acestora, concretizate în Procesul verbal de constatare a contravenţiei, reprezintă o încălcare a art.6 paragraf 3 din CEDO şi se sancţionează cu nulitatea absolută a procesului verbal. Prezenţa unei persoane care asigură traducerea dar nu are calitatea de traducător autorizat nu acoperă această cerinţă.

Potrivit art.6 paragraf 3 din CEDO „orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat în termenul cel mai scurt , într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.” În raport de jurisprudenţa CEDO, contravenţiile intră în sfera acuzaţiilor în materie penală, contravenientului fiindu-i astfel recunoscute garanţiile prevăzute de art.6 din CEDO.
Dispoziţiile art.6 din CEDO au rolul de a asigura respectarea principiului egalităţii de arme, potrivit căruia contravenientul are dreptul de a îi fi adusă la cunoştinţă contravenţia care i se impută, într-o limbă pe care o înţelege, pentru a putea astfel verifica legalitatea măsurilor luate.

Obligaţia organului constatator de a informa acuzatul cu privire la cercetările efectuare şi la constatările sale, într-o limbă pe care acesta o înţelege, există şi atunci când persona sancţionată este o persoană juridică română dar a cărui reprezentant legal este un cetăţean străin.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin intermediul organelor sale de conducere. Actele juridice făcute de organele de conducere în limita puterilor conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
În aceste condiţii, dacă reprezentantul legal al societăţii române care este acuzată de săvârşirea unei contravenţii, este un cetăţean străin, organul de control este obligat să asigure acestuia traducerea cercetărilor şi conţinutul Procesului verbal, prin intermediul unui traducător autorizat.

Cerinţa impusă de art.6 paragraf 3 din CEDO nu este acoperită nici prin prezenţa la efectuarea cercetărilor şi la aducerea la cunoştinţă a procesului verbal a unei persoane care asigură traducerea actelor încheiate dacă această persoană nu are calitatea de traducător autorizat.
Însăşi art.6 din CEDO recunoaşte persoanei dreptul la un interpret autorizat dacă aceasta nu cunoaşte sau nu vorbeşte limba în care se desfăşoară audienţa.
Respectarea dreptului la egalitate de arme pe care CEDO o recunoaşte cetăţenilor străini este cu atât mai puţin realizată dacă persoana care asigură traducerea are calitatea de fost angajat al societăţii sancţionate.
În aceste condiţii, organul de control cu atât mai mult trebuie să pună sub semnul întrebării obiectivitatea modalităţii în care se realizează interpretarea şi să asigure prezenţa unei alte persoane, imparţiale, pentru a asista persoana fizică străină la efectuarea controlului şi la întocmirea procesului verbal de contravenţie.
Având în vedere că scopul dispoziţiilor art.6 din CEDO este cel de a garanta respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi de a asigura respectarea principiul egalităţii de arme, nelegalitatea actului emis cu încălcarea acestor cerinţe imperative nu poate fi acoperită prin simpla prezenţă a unei persoane, care nu are calitatea de interpret autorizat şi care în plus are şi calitatea de fost salariat al subscrisei.
Procesul verbal de constatare a contravenţie emis cu nerespectarea acestor cerinţe imperative este lovit de nulitate absolută, instanţa de judecată având obligaţia să recunoască şi să recunoască prin soluţia ce o va pronunţa asupra legalităţii actului caracterul anulabil al Procesului verbal de constatare a contravenţie şi să dispună anularea acestuia pentru încălcarea art.6 paragraf 3 din CEDO.

Potrivit art.29 din OUG nr.80/2013 „Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din cauzele penale.”
Interpretarea pe care instanţele de judecată o dau acestor dispoziţii legale nu este însă una unitară.
În timp ce unele instanţe consideră că noţiunea de “cauză penală” cuprinde toate fazele reglementate de Codul de procedură penală, respectiv: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti dispoziţiile art.29 fiind aplicate în mod corespunzător chiar şi în situaţia în care acţiunea izvorăşte dintr-o cauză penală finalizată printr-o soluţie de clasare deoarece fapta nu mai este prevăzută de legea penală, potrivit practicii altor instanţe de judecată pentru aplicarea scutirii prevăzute de art.29 din OUG nr.80/2013 se impune în mod obligatoriu şi îndeplinirea condiţiei ca fapta pentru care sunt solicitate despăgubiri să fie o faptă incriminată de legea penală.

Considerăm că la interpretarea dispoziţiilor art.29 din OUG br.80/2013 instanţele de judecată trebuie să aibă în vedere, în principal, diferenţa dintre noţiunea de „faptă penală” şi cea de „cauză penală”.
Art.29 din OUG nr.80/2013 nu impune ca şi condiţie obligatorie pentru aplicarea scutirii şi cerinţa ca despăgubirile civile să decurgă dintr-o faptă penală, ci ca aceste despăgubiri să rezulte dintr-o cauză penală.
Noţiunea de „cauză penală” trebuie interpretată prin coroborare cu dispoziţii generale prevăzute de Codul Penal şi Codul de Procedură penală, chiar şi în situaţia în care acţiunea a fost formulată pe rolul instanţelor civile, care nu sunt familiarizate dispoziţiile din materie penală.
Sintagma „cauza penală” nu este limitată numai la ipoteza în care s-a constat existenţa unei fapte penale pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală.
Cauza penală, sau procesul penal, cuprinde toate fazele reglementate de Codul de procedură penală, respectiv: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, astfel că şi în situaţia în care împrejurările de fapt cu privire la faptele săvârşite sunt soluţionate în faza de urmărire penală, consecinţele juridice ale soluţiei pronunţate în faza de urmărire penală decurg dintr-o cauză penală.
Pentru a se reţine incidenţa art.29 din OUG nr.80/2013 nu trebuie îndeplinită cerinţa suplimentară ca pentru fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi pentru care s-a formulat o acţiune civilă pentru acordarea de despăgubiri, să fie pusă în mişcare acţiunea penală.
În consecinţă, împrejurarea că procesul penal, cu privire la faptele şi despăgubirile invocate prin acţiunea promovată, a luat sfârşit în faza de urmărire penală prin pronunţarea unei soluţii de clasare pentru că fapta nu mai îndeplinea condiţiile unei fapte penale, nu echivalează cu inexistenţa unei cauze penale.
Şi în această situaţie acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciile rezultate din săvârşirea faptei ilicite este o acţiune care decurge dintr-o cauză penală, operând scutirea de la plata taxei de timbru.
Nu suntem de acord cu acele soluţiile ale instanţelor de judecată prin nu aplică scutirea de la plata texei judiciare de timbru pentru acele acţiuni, exercitate pe rolul instanţelor civile, ce au ca obiect acordarea de daune materiale şi morale rezultate dintr-o faptă ilicită de vătămare corporală din culpă, faptă care nu mai îndeplineşte condiţiile impuse de Codul Penal pentru constitui infracţiune.
Condiţia impusă de OUG nr.80/2013 este ca aceste acţiuni să decurgă dintr-o cauză penală, fără a impune condiţia suplimentară a existenţei unei infarcţiuni, condiţii care sunt îndeplinite în situaţia de fapt arătată.
Cu atât mai mult, considerăm că o asemenea interpretare a instanţelor de judecată prin care, în mod indirect, este imputată subiecţilor de drept, persoane fizice, o modificarea legislativă care a intervenit pe parcursul urmării penale începute, modificări care au impus pronunţarea în cauza penală a unei soluţii de clasare cu privire la aceste fapte, este o soluţie inechitabilă şi nu corespunde scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea scutirii de la plata taxei de tibru judiciar pentru acţiunile ce au ca obiect despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din cauzele penale, conform art.29 din OUG nr.80/2013.

Autor: Av. Mihaela Cristea

Potrivit Art.2 alin.1 lit. c) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ actul administrativ este: „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrative”.
La stabilirea naturii unui contract încheiat între un profesionist în calitate de prestator şi o autoritate publică în calitate de beneficiar, trebuie verificat întreg raportul juridic dintre părţi, nu doar calitatea specială a autorităţii publice.
Simpla calitate specială a beneficiarului de autoritate publică nu determină ca, în temeiul dispoziţiilor Legii nr.554/2004, contractul încheiat cu aceasta să fie un contract administrativ, reglementat de dispoziţiile legale în materia contenciosului administrativ.
În acelaşi sens, Curtea de Apel Cluj, a reţinut că Acordul de funizare încheiat de SC A SRL cu o unitate administrativ teritorială nu reprezintă un contract administrativ în sensul dispoziţiilor art.2 lit.c din Legea nr.554/2004 întrucât se referă la raporturi juridice civile private în sens larg.

Pentru a avea calitatea unui contract administrativ, pe lângă condiţia calităţii speciale a părţilor, respectiv calitatea de autoritate publică a unei dintre părţi, contractul trebuie să îndeplinească cumulativ şi celelalte condiţii cerute de art.2 din Legea nr.554/20204 respectiv: obiectul contractului să vizeze bunuri aflate în poprietatea publică, lucrări de interes public sau servicii publice.
Dacă actul încheiat între părţi nu îndeplineşte această din urmă condiţie atunci acesta nu va avea natura unui act administrativ ci va face obiectul unui raport juridic civil, în sens larg, şi va fi guvernat de dispoziţiile generale în materie civilă.
Calitatea autorităţii publice de subiect de drept public nu este incompatibilă cu posibilitatea acesteia de a îndeplini fapte de comerţ şi de a se comporta asemenea unui profesionist în raporturile jurudice pe care le contractează. Nu orice serviciu contractat de o autoritate publică are natura unui serviciu public. Serviciul contractat de către autoritate nu este unul public dacă acesta nu are drept scop satisfacerea unui interes legitim public.
Astfel, servicii pe care o autoritate publică le contractează printr-un contract de furnizare încheiat cu un profesionist, de natură a satisface interesele sale private, nu sunt servicii publice, iar contractul încheiat între părţi nu este un contract administrativ.
Calificarea corectă a unui contract de furnizare de servicii încheiat cu o autoritate publică prezintă relevanţă juridică în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate ale contractului, procedura ce trebuie urmată pentru ca un astfel de contract să fie valabil încheiat, regulile de procedură civilă aplicabile, libertatea contractuală dintre părţi.
Astfel în timp ce litigiile privind actele administrative emise sau încheiate cu autorităţile publice se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ fiscale, litigiile privind actele civile încheiate cu autorităţile publice se soluţionează de către instanţele de drept comun.
Tot astfel, sumele de bani pretinse de la autoritate, pentru servicii prestate în virtutea unui raport juridic de natură civilă izvorât dintr-un contract de furnizare servicii, nu pot fi considerate obligaţii bugetare care privesc taxe, impozite, contribuţii şi accesorii ale acestora, pentru simplu motiv că una dintre părţi este o autoritate.
Natura contractului, civil sau adminitrativ, este importantă şi în ceea ce priveşte libertatea contractuală dintre părţi. În timp ce în raporturile juridice civile părţile pot tranzacţiona liber asupra drepturilor pe care le conţin, părţile nu au aceeaşi libertate şi în ceea ce priveşte drepturile de interes public obiect al unui raport juridic administrativ.
Cu toate acestea, posibilitatea unei autorităţi publice de a efectua fapte de comerţ şi de a se comporta ca un profesionist în raporturile juridice pe care le contractează, nu o transformă pe aceasta într-un profesionist, o astfel de calificare este contrară naturii sale juridice.
O autoritate publică poate să se comporte asemenea unui profesionist, fără să devină unul.
Serviciile pe care o autoritate le contractează în temeiul unui contract de furnizare încheiat cu un profesionist, nu sunt în mod automat servicii publice guvernate de Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, natura acestora trebuie analizată raportat la întreg raportul juridic contractat.
Contractul izvorât dintr-un raport juridic civil este un contract juridic civil în sens larg, chiar şi atunci când una dintre părţile contractante este o autoritate publică. Drepturile şi obligaţiile părţilor izvorâte dintr-un astfel de raport juridic vor fi supuse dispoziţiilor generale în materie civilă.
În concluzie, la determinarea naturii contractului de furnizare servicii încheiat între o autoritate publică şi un profesionist trebuie avut în vedere întreg raportul juridic în sens larg, nu doar calitatea specială a părţilor. Calitatea de autoritate publică a uneia dintre părţile contractante a unui contract de furnizare servicii nu califică în mod automat contractul ca fiind unul administrativ.