Cu titlu general, obligațiile angajatorului privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor, sunt prevăzute în Legea nr. 319 din 14 iulie 2006 securităţii si sănătăţii în muncă.

În acest sens, în contextul pandemiei generate de coronavirusul SARS-CoV-2 și efectelor acestei pandemii asupra securității și sănătății în muncă, semnalăm faptul că angajatorul are obligația să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii.

Prin urmare, de la caz la caz, urmează a se aprecia în ce mod efectele SARS-CoV-2 influențează activitatea lucrătorilor, iar ulterior luate măsurile preventive necesare.

Pe perioada stării de alertă, care în România a fost prelungită deocamdată pe alte 30 de zile începând cu 12.02.2021, potrivit art. 11 din Anexa nr. 3 (MĂSURI pentru diminuarea impactului tipului de risc) a HG nr. 856/2020, pentru operatorii economici publici şi privaţi cu un număr mai mare de 50 de salariaţi, este instituită obligaţia organizării programului de lucru în regim de telemuncă sau muncă la domiciliu, în condiţiile legii.

În vederea desfășurării activiății în regim de telemuncă sau muncă la domiciliu, Inspecția Muncii a publicat un ghid, ce poate fi consultat pe link-ul de mai jos:

https://www.inspectiamuncii.ro/documents/66402/201782/GHID+PRIVIND+MUNCA+LA+DOMICILIU+_I+TELEMUNCA_Legislatie_OperareRevisal_Final3.pdf/9e271cd3-1fd7-43bd-ab37-03648dee1740

În situaţia în care nu se poate desfăşura activitatea de către salariat în regim de telemuncă sau muncă la domiciliu, operatorii economici publici şi privaţi organizează programul de lucru astfel încât personalul să fie împărţit în grupe care să înceapă, respectiv să termine activitatea la o diferenţă de cel puţin o oră.

În situația în care activitatea nu se desfășoară în regim de telemuncă sau muncă la domiciliu, pe durata stării de alertă, toţi angajatorii din sectorul public şi din privat trebuie să implementeze măsurile prevăzute în art. 1 din ORDINUL nr. 3577 din 15 mai 2020 privind măsurile pentru prevenirea contaminării cu noul coronavirus SARS-CoV-2 şi pentru asigurarea desfăşurării activităţii la locul de muncă în condiţii de securitate şi sănătate în muncă, pe perioada stării de alertă, dintre care, cu titlu de exemplu, menționăm următoarele:

a) reinstruiesc în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă toţi lucrătorii care au stat la domiciliu în perioada stării de urgenţă, şomaj tehnic, telemuncă, muncă la domiciliu etc. Reinstruirea trebuie să fie adaptată noilor riscuri reprezentate de infecţia cu SARS-CoV-2 şi se va desfăşura în timpul programului normal de lucru al lucrătorilor;
b) asigură culoare speciale de acces în incintă şi de circulaţie pentru angajaţi, în vederea evitării aglomeraţiei la locurile de muncă;
c) limitează accesul la zonele comune şi asigură respectarea normelor de distanţare socială în aceste zone;
d) stabilesc reguli pentru evitarea situaţiilor accidentale de formare a unor grupuri spontane şi nesecurizate de persoane în incinta instituţiei;
e) desemnează un responsabil pentru verificarea temperaturii tuturor persoanelor care intră în unitate/instituţie;
f) asigură triajul observaţional al angajaţilor prin verificarea temperaturii acestora la începerea programului de lucru şi ori de câte ori este necesar pe parcursul programului;
g) amplasează dozatoare cu dezinfectant la intrarea în unitate, precum şi în fiecare sector al locului de muncă;
h) interzic accesul în unitate al persoanelor care prezintă simptome de infectare cu coronavirusul SARS-CoV-2;
i) întrerup orice contact între angajator/angajat/alte persoane aflate în incinta unităţii cu o persoană simptomatică;
j) aplică benzi de marcare a distanţei recomandate (1,5 metri) în locurile de muncă în care se lucrează cu publicul, pentru persoanele care aşteaptă la rând să intre în incintă, recomandând, în măsura în care condiţiile meteorologice permit, ca persoanele care aşteaptă la rând să rămână în afara clădirii, tot la o distanţă de minimum 1,5 m;
k) dispun aerisirea birourilor minimum o dată de zi;
l) dezinfectează balustradele, mânerele uşilor şi ferestrelor din unitate, precum şi alte zone intens folosite (minimum o dată pe săptămână şi de câte ori este necesar);
m) dezinfectează cel puţin o dată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar spaţiile comune şi spaţiile de lucru cu substanţe aprobate pentru combaterea SARS-CoV-2;

Art. 1481 Cod civil tratează diferența dintre obligațiile de mijloace și obligațiile de rezultat. Astfel, în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis, în vreme ce în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.

Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama de modul în care obligaţia este stipulată în contract, existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului, gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului, sau influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

Inclusiv prin raportare la aceste prevederi legale este destul de evident faptul că obligația asumată de către un consultant pentru a face demersurile necesare în vederea obținerii unor fonduri de către beneficiar este o obligația de mijloace (de diligență) și nu una de rezultat.

Însă de multe ori beneficiarii avansează sume considerabile pentru a obține astfel de fonduri, motiv pentru care se pune problema dacă, în cazul respingerii proiectelor, se pot îndrepta împotriva consultanților pentru a-și recupera prejudicial suferit.

În cele ce urmează vom demonstra această posibilitate, urmând a face trimitere în acest sens la soluțiile pronunțate de către instanțele judecătorești sesizate cu această problemă juridică.

Cazul concret dedus judecății găsea reclamantul în situația de a fi avansat mai bine de 20.000 Euro în vederea obținerii unei finanțări nerambursabile din fonduri administrate de MADR, după care să primească o notificare prin care i se aducea la cunoștință că proiectul a fost respins ca neeligibil pe motiv că statutul reclamantei de întreprindere autonomă a fost declarat incorect.

Răspunsul consultantului în această situație a fost în esență că nu acordă consultanță juridică pentru a încadra societatea într-o categorie sau alta, acesta fiind atributul exclusiv al avocaţilor, sens în care nu se consideră responsabil de respingerea proiectului.

În consecință a fost sesizată Judecătoria Sectorului 3 București, care prin Sentința civilă nr. 6663/06.05.2016 a admis în parte cererea de atragere a răspunderii consultantului, în motivare reținându-se următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 1350 Cod Civil orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. De asemenea, atunci când fără justificare nu își îndeplinește această îndatorire ea este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare aceste prejudiciu în condițiile legii.

Ca urmare a neexecutării culpabile a contractului, reclamanta avea posibilitatea de a solicita rezilierea contractului și despăgubiri pentru toate prejudiciile suferite în temeiul contractului dar şi extracontractual. Răspunderea contractuală a pârâtei pentru neexecutare însă obligă pe aceasta la repararea prejudiciilor cauzate în limitele contractuale stipulate de părți. Din acest punct de vedere, costul serviciile achitate de reclamantă pentru efectuarea unui studiu geotehnic și alte servicii de consultanță nefiind prevăzute în contractul dintre părți, nu pot fi restituite către reclamantă deoarece nu au legătură cu neexecutarea obligațiilor de către pârâtă. Prin urmare instanța constată că în speță condițiile răspunderii civile contractuale a pârâtei sunt îndeplinite numai în parte. Este adevărat faptul că pârâta și-a asumat o obligație de diligență, iar în cadrul acestei obligații, aceasta avea trasate însă niște sarcini specifice de a se informa în mod corespunzător asupra criteriilor de eligibilitate, de a întocmi în mod corespunzător documentația și de a elabora proiectul în conformitate cu prevederile din ghidul solicitantului şi în termenele stipulate. Astfel, întocmirea, verificarea şi depunerea documentației corespunzătoare îi revenea, bineînțeles că colaborarea reclamantei era necesară dar nu determină o plasare a răspunderii în mod exclusiv în sarcina reclamantei. Sensul prevăzut de art. 1.2 din contract este elocvent în sensul că consultantul nu are dreptul să fie remunerat pentru activitățile pe care nu le-a prestat corespunzător.

Prin urmare, instanța constată că pârâta nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile asumate conform art. 4.2 din contractul sinalagmatic al părților, ceea ce înseamnă că suma primită din prețul contractul a rămas fără o justificare legală, fiind lipsit de efect principiul interdependenței și reciprocității obligațiilor.

Împotriva acestei soluții consultantul a declarat apel, însă Tribunalul București prin Decizia civilă nr. 4422/15.11.2017 l-a respins, reținând în motivarea acestei soluții următoarele:

Cercetând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel formulate, Tribunalul reţine că, potrivit art.1.2 din contractul încheiat, partea consultantului nu va implica o obligaţie de rezultat, ci o obligaţie de diligenţă, ceea ce nu înseamnă că în cazul în care clientul nu obţine avizul/autorizaţia ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor consultantului, acesta ar avea dreptul de a fi remunerat pentru activităţi pe care nu le-a prestat corespunzător.

Din notificarea cererilor de finanţare neeligibile comunicata de Autoritate rezultă că în urma verificărilor RECOM a rezultat ca solicitantul nu a declarat corect statutul întreprinderii autonome, adică faptul că societatea este legată.

Prima instanţă a reţinut corect că beneficiarul era obligat să furnizeze consultantului toate informaţiile necesare, astfel încât acesta să fie în măsură să realizeze obiectul contractului: elaborarea proiectului în vederea obţinerii finanţării nerambursabile (art.1.1). Aceasta implica însă o cunoaştere de către consultant a informaţiilor necesar a fi furnizate de client, iar această cunoaştere era bazată pe cunoaşterea condiţiilor de eligibilitate. Informaţiile privind statutul întreprinderii sunt informaţii de baza privind solicitantul unei finanţări şi pot fi cunoscute prin simpla accesare a unei baze de date publice – RECOM.

De aceea, nu poate fi vorba, aşa cum a afirmat apelanta, despre a acorda consultanţă juridică clientului, ci despre a comunica acestuia dacă îndeplineşte sau nu o condiţie de eligibilitate de bază.

De asemenea, nu este vorba despre o pretinsă eroare în redactarea declaraţiei de către reprezentantul societăţii, ci despre însuşi statutul societăţii, care atrage consecinţe juridice în cadrul procedurii urmate.

Apelanta a susţinut că regulile de eligibilitate au fost schimbate de la iniţierea proiectului şi până la respingerea lui „inclusiv în privinţa consecinţei declarării greşite a naturii societăţii”. Or, aşa după cum s-a arătat deja, proiectul nu a fost respins din cauza unei completări eronate a declaraţiei (s-a declarat că societatea este una legată, când în realitate era una autonomă), ci din cauză că societatea era una legată, iar nu una autonomă, împrejurare de fapt esenţială, independentă de modul în care declaraţia a fost completată. În aceste condiţii, susţinerea apelantei potrivit căreia în mod greşit clientul nu a formulat contestaţie în faţa instanţei de contencios administrativ, ceea ce ar indica o culpă a clientului însuşi în executarea contractului, este lipsită de temei, având în vedere că o eventuală contestaţie nu ar fi produs în mod valid o susţinere contrara realităţii faptice.

Împotriva soluției Tribunalului București consultantul a declarat inclusiv recurs, însă Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 541/R/17.12.2018 l-a anulat ca netimbrat.

Apreciem soluțiile instanțelor de judecată sesizate cu această problemă juridică, consultantului în fonduri europene sau de altă natură, putându-i-se atrage răspunderea de fiecare dată când proiectul este respins ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate, chiar dacă acestea sunt de mijloace și nu de rezultat.

În ipoteza în care o societate din cadrul UE decide deschiderea unei Sucursale în România, iar ulterior față de societatea mamă se dispune deschiderea procedurii falimentului, se pune problema efectelor acestei decizii asupra angajaților Sucursalei din România. Ce se întâmplă cu acești angajați? Ce posibilități au de a își recupera creanțele salariale? Ce procedură trebuie să urmeze?

O să încercăm să răspundem la aceste întrebări prin raportare la o situație concretă supusă analizei noastre la sfârşitul anului 2019, respectiv începutul acestui an.

În concret, o societate din Italia (SRL), având ca obiect principal de activitate lucrări de construcţii a drumurilor şi autostrăzilor, decide în anul 2013 înființarea unei Sucursale în România.

Ulterior, prin intermediul Sucursalei din România se execută mai multe lucrări contractate pe teritoriul României, sens în care se angajează personal român.

În august 2019 instanțele competente din Italia decid falimentul societății mamă și potrivit legislației italiene sunt numiți doi curatori italieni pentru gestionarea procedurii falimentului.

În acest context s-a pus problema procedurii de urmat în vederea desfacerii contractelor de muncă ale angajaților Sucursalei, iar ulterior închiderea acesteia.

Pentru alegerea procedurii de urmat s-a pornit de la două dispoziții esențiale, respectiv art. 13 alin. (1) din REGULAMENTUL nr. 848 din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvenţă, potrivit cărora efectele procedurii de insolvenţă asupra unui contract de muncă şi asupra unui raport de muncă sunt reglementate exclusiv prin legea statului membru aplicabilă contractului de muncă și art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societăților, potrivit cărora sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona.

Din analiza contractelor individuale de muncă a rezultat că legea aplicabilă acestora era legea română.

În consecință, având în vedere și prevederile art. 21 alin. 1 din REGULAMENTUL nr. 848/2015 potrivit cărora practicianul în insolvenţă desemnat de o instanţă competentă din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuţiile conferite de legislaţia statului de deschidere a procedurii, atât timp cât nu a fost deschisă o altă procedură de insolvenţă şi nu a fost adoptată o măsură de conservare contrară, ca urmare a unei cereri de deschidere a unei proceduri de insolvenţă în statul respectiv, s-a dat aplicare prevederilor Codului muncii și dispozițiilor art. 123 alin (8) din Legea insolvenței nr. 85/2014, potrivit cărora după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitorului se va putea face de urgenţă de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar (cu respectarea termenului legal de preaviz), concedierea având loc așadar pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

În consecință, într-o primă fază s-au comunicat angajaților Sucursalei decizii de preaviz, iar la expirarea termenului de preaviz, s-au comunicat decizii de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului, potrivit dispoziţiilor art. 65 și următoarele din Codul Muncii.

Ulterior, s-a procedat la închiderea Sucursalei din România și s-a comunicat foștilor angajați ai Sucursalei procedura ce trebuie urmată pentru a se solicita înscrierea creanțelor salariale în tabelul de creanțe al societății mamă.

Niciunul dintre foștii angajați ai Sucursalei nu au contestat deciziile de concediere, toți înțelegând să urmeze procedura indicată pentru înscrierea creanțelor salariale în cadrul procedurii de faliment al societății mama din Italia.

Scopul a fost în consecință atins: s-a evitat deschiderea unei proceduri secundare de insolvență în România, s-a procedat la desfacerea contractelor de muncă ale angajaților sucursalei și ulterior la închiderea acesteia.

Urmează așadar a continua procedura principală de insolvență în Italia, inclusiv cu eventualii creditori ai Sucursalei, conform regulilor aplicabile acestei proceduri.

Secondo le disposizioni dell’art. 1351 comma (2) del Codice civile, la forza maggiore è „qualsiasi evento esterno, imprevedibile, assolutamente invincibile e inevitabile”. Pertanto, in sostanza, si tratta di una causa esonerante di responsabilità, in caso di inadempimento / rinvio dell’esecuzione di un obbligo contrattuale.

In relazione alle caratteristiche della nozione di forza maggiore, distinguiamo quanto segue:

• Esternalità. Questa caratteristica dimostra che l’evento è estraneo all’azione / inazione della persona che ha causato direttamente la lesione;
• L’imprevedibilità. Questa caratteristica rimuove la responsabilità legale nella misura in cui il debitore dell’obbligazione era in oggettiva impossibilità di prevedere sia il verificarsi dell’evento sia gli effetti dannosi che ha causato. Il carattere straordinario di quelli che sono accaduti e che hanno prodotto le conseguenze elimina ogni sospetto che il debitore non possa prevenirli o rimuoverli.
• Il carattere assolutamente invincibile e inevitabile. Questo carattere della forza maggiore enfatizza le dimensioni dell’evento dannoso, essendo totalmente irresistibili e insormontabili, condizioni che devono essere soddisfatte cumulativamente.

Successivamente, è necessario analizzare il momento in cui deve essere valutata la prevedibilità dell’evento, in quanto sta definendo l’invocazione della forza maggiore come causa esonerante di responsabilità. Pertanto, considerando il modo in cui si diffondono le informazioni sulla diffusione del virus COVID – 19 e le sue conseguenze, è importante prendere in considerazione la decisione finale sull’istituzione di un’emergenza di sanità pubblica di importanza internazionale, adottata dal Comitato di emergenza per il Regolamento sanitario internazionale in data 30.01.2020, appartenente all’Organizzazione Mondiale della Sanità (OMS – l’istituzione responsabile della gestione dei problemi sanitari globali).

Al fine di ottenere la certificazione dello stato di forza maggiore, gli operatori economici dovranno richiedere alle autorità rumene di rilasciare un tale documento, in conformità con le disposizioni della Legge n. 335/2007 delle camere di commercio in Romania. Secondo l’articolo 28 comma (2) lettera i), la Camera Nazionale „certifica, su richiesta, per le società rumene, sulla base della documentazione, l’esistenza di cause di forza maggiore e dei loro effetti sull’esecuzione degli obblighi commerciali internazionali”.

Attualmente, in merito alla pubblicazione del Decreto che istituisce lo stato di emergenza nel territorio della Romania, l’art. 12 prevede che „il Ministero dell’Economia, dell’Energia e dell’Ambiente Aziendale emette, su richiesta, agli operatori economici la cui attività è interessata nel contesto del COVID-19, certificati di situazione di emergenza basati sui documenti giustificativi”.

Pertanto, dopo aver ottenuto tale documento dal Ministero dell’Economia, dell’Energia e dell’Ambiente Aziendale, la procedura può essere avviata con CCIR (Camera di Commercio e Industria della Romania), che ha pubblicato sul suo sito Web (https://ccir.ro/servicii/avizarea-existentei-cazului-de-forta-majora/) il modo in cui può essere richiesta l’approvazione dell’esistenza del caso di forza maggiore. Il file da redigere includerà:

• la richiesta di rilascio del certificato, firmata dal legale rappresentante;
• una copia del contratto interessato dall’evento di forza maggiore, comprendente la clausola di forza maggiore;
• certificazioni da parte di organismi, autorità e istituzioni autorizzati, caso per caso (diversi dalla Camera di Commercio e dell’industria della Romania), riguardanti l’esistenza e gli effetti dell’evento invocato, la sua posizione, il momento di inizio e fine dell’evento;
• notifiche indirizzate al partner contrattuale relative al verificarsi dell’evento invocato e ai suoi effetti sull’esecuzione delle operazioni contrattuali.

Facciamo la menzione che, per quanto riguarda il periodo per il quale lo stato di forza maggiore può essere certificato, varierà da caso a caso, a seconda della documentazione concreta fornita dal richiedente attraverso il file registrato presso il CCIR.

Altrettanto rilevante nella presente situazione è il metodo scelto dagli altri paesi coinvolti nella pandemia con il virus COVID – 19. Pertanto, a partire dal 30.01.2020, la Repubblica Popolare Cinese rilascia certificati di forza maggiore su questo fatto, su richiesta degli operatori economici, per aiuteresti quindi in qualsiasi controversia commerciale.

Unul dintre avantajele ce este scos frecvent în evidență de către instituțiile de arbitraj internațional pentru a te convinge să alegi această procedură alternativă este termenul de soluționare a litigiilor, majoritatea lăudându-se cu un termen de maxim 6 luni de la data constituirii tribunalului arbitral.

Astfel, doar citind Regulamentul de arbitraj te gândești că în maxim 6 luni poți avea o Sentință arbitrală, pe care, în caz de refuz al îndeplinirii obligațiilor stabilite, să o pui în executare.

Realitatea este însă alta, urmând a demonstra acest lucru prin trimitere la o situație concretă în care am fost implicați.

În data de 26 mai 2017 se înregistrează cererea de arbitrare pe rolul Curţii de Arbitraj Elvețian, la data de 7 august 2017 se constituie tribunalul arbitral, iar la data de 18 ianuarie 2018 se comunică prin e-mail Sentința arbitrală.

Așadar, termenul se respectă, Sentința arbitrală fiind pronunțată în termen de 6 luni de la data constituirii tribunalului arbitral.

La data de 21 ianuarie 2018 se comunică originalul Sentinței arbitrale, existând posibilitatea potrivit legislației Elveției de a fi contestată în termen de 30 zile la Tribunalul federal elvețian pentru următoarele motive:
a) arbitrul unic a fost numit neregulat sau tribunalul arbitral a fost alcătuit neregulat;
b) tribunalul arbitral s-a declarat, pe nedrept, competent sau incompetent;
c) tribunalul arbitral a deliberat asupra unor chestiuni litigioase care nu i-au fost înaintate sau a omis să se pronunțe asupra anumitor concluzii;
d) a fost încălcat principiul egalității de tratament al părţilor sau dreptul lor de a fi audiate;
e) este incompatibilă cu dreptul public.

Având în vedere că niciuna dintre părți nu contestă Sentința arbitrală la Tribunalul federal elvețian, la data de 3 aprilie 2018 se solicită debitoarei îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina acesteia, însă se refuză efectuarea plății, solicitându-se comunicarea Sentinței de recunoaștere în România Sentinței arbitrale.

În consecință la data de 27 aprilie 2018 se înregistrează pe rolul Tribunalului București cererea de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite pe teritoriul României a Sentinţei arbitrale.

În această materie sunt incidente dispoziţiile art. 1124-1134 Cod procedură civilă, precum şi dispoziţiile CONVENŢIEI de la New-York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, la care România a aderat prin Decretul nr. 186 din 10 iulie 1961.

Astfel, instanța competentă este tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune sentința arbitrală (art. 1126 alin. 1 Cod procedură civilă), cererii trebuind a-i fi atașate sentința arbitrală şi convenţia de arbitraj, în original sau în copie, traduse în limba română (art. 1128 Cod procedură civilă).
Potrivit art. 1129 Cod procedură civilă, recunoaşterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este respinsă de tribunal dacă partea contra căreia hotărârea este invocată probează existenţa uneia dintre următoarele împrejurări:
a) părţile nu aveau capacitatea de a încheia convenţia arbitrală conform legii aplicabile fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunţată;
b) convenţia arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsă de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunţată;
c) partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-şi valorifica propria apărare în procesul arbitral;
d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă convenţiei părţilor ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;
e) hotărârea priveşte un diferend neprevăzut în convenţia arbitrală sau în afara limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispoziţii care excedează termenilor convenţiei arbitrale. Totuşi, dacă dispoziţiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute şi declarate executorii;
f) hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost pronunţată.

O prevedere similară cu cea cuprinsă în art. 1129 Cod procedură civilă se regăsește și în dispozițiile art. V din CONVENŢIA de la New-York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine.

În procedura de recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a Sentinţei arbitrale, debitoarea a solicitat respingerea cererii invocând următoarele critici, ce în opinia sa ar constitui motive de refuz a recunoașterii şi încuviinţării executării silite pe teritoriul României a Sentinţei arbitrale din 18.01.2018, respectiv că:
i. nu i-ar fi fost dată posibilitatea să-și prezinte susținerile oral în fața arbitrului;
ii. hotărârea arbitrală ar conține pasaje în alte limbi decât limba arbitrajului, aspect ce ar fi de natură a încălca dreptul acesteia la un proces echitabil și a dreptului la apărare;
iii. hotărârea arbitrală ar conține considerente întemeiate pe jurisprudență și doctrină ce nu au fost comunicate părților în prealabil, aspect ce ar fi de natură a încălca dreptul acesteia la un proces echitabil și dreptului la apărare;

După analiza probelor depuse de către părți, la data de 3 octombrie 2018 Tribunalul București admitere cererea, dispunând recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a Sentinţei arbitrale din data de 18 ianuarie 2018, la data de 27 noiembrie 2018 fiindu-ne comunicată motivarea Sentinței civile nr. 2900/03.10.2018.

Având în vedere că potrivit art. 1131 alin. 1 Cod procedură civilă cererea de recunoaştere sau de executare a hotărârii arbitrale străine se soluţionează prin hotărâre dată cu citarea părţilor şi care poate fi atacată numai cu apel, la data de 27 decembrie 2018 debitoarea formulează apel împotriva Sentinței civile nr. 2900/03.10.2018.

Apelul se soluționează la data de 10 aprilie 2019, când Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 637A/10.04.2019 respinge apelul formulat în cauză, motivarea fiindu-ne comunicată la data de 9 mai 2019. Între timp, respectiv la data de 6 mai 2019, debitoarea își îndeplineşte voluntar obligațiile stabilite prin Sentința arbitrală din 18 ianuarie 2019.

Concluziile situației descrise mai sus ar fi așadar următoarele:
i. procedura internă oferă o cale alternativă de rezolvare a litigiilor, pentru care s-a și optat apelându-se la Curta de Arbitraj Elvețian, care a soluționat litigiul în termen de 238 de zile de la data înregistrării cererii de arbitrare, respectiv 164 de zile de la data constituirii tribunalului arbitral;
ii. deși tribunalul arbitral a avut nevoie de doar 164 de zile pentru a analiza pe fond pretențiile părților, instanțele române au avut nevoie de 377 de zile doar pentru a soluționa cererea de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite pe teritoriul României a Sentinţei arbitrale, asta în condițiile în care și judecata din fond și cea din apel s-a soluționat la primul termen de judecată;

Dată fiind această situație și ținând cont de prevederile art. 6 Cod procedură civilă potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în termen optim şi previzibil, instanţa fiind datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii, un termen de 377 de zile pentru o astfel de procedură nu are cum să fie considerat rezonabil, impunându-se stabilirea unor termene procedurale mult mai scurte.

1. In un rapporto giuridico regolato dalla legge rumena, come può un creditore assicurarsi l’adempimento degli obblighi civili e commerciali assunti dal suo debitore?
Nell’attuale sistema legale, al fine di evitare il rischio di insolvenza, l’adempimento di un obbligo patrimoniale può essere garantito dal debitore o da terzi, sia attraverso la costituzione di garanzie personali, come la fideiussione, lettera di garanzia e lettera di patronage, sia attraverso la costituzione di garanzie reali, quali ipoteca immobiliare, ipoteca mobiliare, pegnoe diritto di ritenzione.
2. Qual è la differenza tra garanzie personali e garanzie reali?
Partendo dal fatto che, in assenza di una garanzia, l’unica certezza dell’esecuzione di un credito è il pegno comune dei creditori chirografari, la differenza essenziale tra le garanzie personali e le garanzie reali è che le garanzie personali presuppongono solo un aumento di pegni generali appartenenti a persone diverse,mentre le garanzie reali presuppongono il fatto che esiste un beneaffetto dal pagamento, bene che deve essere valorizzato soprattutto in vista del pagamento del credito che quest’ultimo garantisce.
L’effetto principale delle garanzie personali lo rappresenta quindi la possibilità del creditore, in caso di inadempimento da parte del suo debitore, di perseguire un’altra persona da cui patrimonio può eventualmente soddisfare il suo credito, mentre l’effetto principale della garanzia reale lo rappresenta la possibilità del creditore, in caso di inadempimento da parte del suo debitore, di perseguire un determinato bene individuale determinato.
3. Quali sono le garanzie personali?
Secondo quanto previsto dall’art. 2279 del Codice Civile, le garanzie personali sono la fideiussione, le garanzie autonome (lettera di garanzia e lettera di patronage), nonché altre garanzie specifiche previste dalla legge.
4. Cos’è e come si svolge la fideiussione nella pratica?
La fideiussione è il contratto con il quale una parte, il fideiussore, si obbliga nei confronti dell’altra parte, che ha in un altro rapporto la qualità di creditore, di adempiere, a titolo gratuito o in cambio di una remunerazione, l’obbligo del debitore nel caso in cui quest’ultimo non lo esegue.
Il fideiussore ha quindi la qualità di debitore sussidiario, avendo due eccezioni, vale a dire l’eccezione del beneficio in discussione, in base al quale può esigere che prima ci si rifaccia sul debitore principale, e solo nel caso in cui il debitore principale è insolvente, il creditore può rivolgersi nei confronti del fideiussore,e l’eccezione del beneficio della discussione, in base al quale, nel caso in cui ci sono più fideiussori che garantiscono verso uno e lo stesso debitore, per uno e lo stesso debito, e il creditore ha diretto la sua accusa contro uno dei fideiussori, rispettivamente il fideiussore potrebbe chiedere al creditore di dividere e riportalaalla parte di tutti
5. Cos’è e in che modo si realizza in pratica la lettera di garanzia? E la lettera di patronage?
La lettera di garanzia è l’impegno irrevocabile e incondizionato con il quale una persona, chiamata emittente, si obbliga, su richiesta di una persona nominata ordinatore, in considerazione di un obbligo preesistente, ma indipendente da questa, di versare una somma di denaro a una terza parte, chiamata beneficiario, in conformità con i termini dell’incarico assunto.
La lettera di garanzia genera quindi una nuova obbligazione il cui oggetto è sempre una somma di denaro dovuta dall’emittente, indifferentemente dalla natura concreta della prestazione dovuta dal debitore al suo creditore. A seguito del pagamento, l’emittente ha diritto all’azione di regresso contro l’ordinatore della lettera di garanzia.
La lettera di patronage è quell’impegno irrevocabile e autonomo con il quale l’emittente si assume un obbligo di fare o di non fare, allo scopo di sostenere un’altra persona, chiamata debitore, in vista dell’esecuzione degli obblighi di quest’ultimo verso il suo creditore.
Nel caso in cui il debitore non adempie ai suoi obblighi, l’emittente della lettera di patronage non può essere tenuto all’esecuzione neanche in natura, neanche con l’equivalente dell’obbligo per il quale ha garantito, ma è responsabile solo del pagamento di danni-interessi al creditore, se quest’ultimo ha dimostrato che l’emittente della lettera di patronage non ha adempiuto l’obbligo assunto e sono raggiunte le condizioni della responsabilità extracontrattuale. L’emittente della lettera di patronage che è rimasto soccombente nei confronti del creditore ha il diritto di regresso nei confronti del debitore.
6. Quali sono le garanzie reali?
Nell’attuale regolamento sono evidenziati i seguenti tipi di garanzie reali: ipoteca immobiliare, ipoteca mobiliare (compresi conti e crediti), pegno (sotto forma di una garanzia reale con esproprio) e diritto di ritenzione.
7. Cos’è e come si realizza nella pratical’ipoteca immobiliare?
L’ipoteca immobiliare è un diritto reale sul bene di un altro, che non implica privare il costituente del suo bene.L’ipoteca su un bene immobile si costituiscecon la registrazione nel registro catastale e il contratto di ipoteca si stipula in forma autentica dal notaio, a pena di nullità assoluta.
Grazie al fatto che l’ipoteca non rende indisponibile il bene che grava, il costituente è libero di alienare o gravare l’immobile anche dopo aver acconsentito all’ipoteca, il creditore ipotecario potendo invece seguire il bene ipotecato indipendentemente dal proprietario.
8. Cos’è e come si realizza nella pratica l’ipoteca mobiliare?
L’ipoteca mobiliare è una garanzia reale senza espropriazione, che porta su un certo bene mobile o su una universalità di beni mobiliari, che conferisce al creditore garantito la possibilità di perseguire e beneficiare preferenzialmente dal bene ipotecato, nella situazione in cui il debitore non adempia ai suoi obblighi.
Il contratto con il quale si costituisce un’ipoteca mobiliaresi conclude in forma autentica o con firma privata, a pena di nullità assoluta. La pubblicità delle ipoteche mobiliari si assicura tramite l’iscrizione di questi ultimi nell’Archivio Elettronico di Garanzie Reali Immobiliari.
9. Cos’è e in che modo viene recepita nella pratica il pegno?
Il pegno è il contratto reale con il quale si consegna al creditore un bene mobile con lo scopo di garantire in questo modo il pagamento del suo credito. Il pegno si costituisce con la remissione al suo benedel titolo al creditore o, a seconda dei casi, con la conservazione di questo da parte del creditore, con il consenso del debitore, allo scopo di garantire il credito.
La pubblicità del pegno dei beni mobili si realizza o attraverso la privazione del debitore, o attraverso l’iscrizione nell’Archivio Elettronico di Garanzie Reali Immobiliari. La pubblicità del pegno delle somme di denaro si realizza solo con il possesso di questi.
10. Cosa presuppone il diritto di ritenzione?
Secondo l’art. 2495 del Codice Civile, colui che deve trasmettere o restituire un bene può trattenero fino a quando il creditore non adempie al suo obbligo derivante dallo stesso rapporto legale o, a seconda dei casi, fino a quando il creditore non lo ripagaper le spese necessarie e utili che ha sostenuto per quel bene o per i danni che il bene gli ha causato.
Il diritto di ritenzione può riguardare qualsiasi bene corporale individuabile che si trova nel circuito civile, a condizione che il bene detenuto sia di proprietà esclusiva del debitore.È altrettanto necessario che la privazione originaria sia stata legittima, e che il detentore sia in buona fede.Inoltre, deve esistere un collegamento tra il bene detenuto e il debito che si pretende di essere pagato.

Există posibilitatea de a cere plata despăgubirilor din cauțiune în cererea principală sau trebuie introdusă o cerere distinctă? Ce efecte are formularea unei astfel de cereri în dosarul în care s-a depus cauțiunea?

Aceste întrebări apar în urma lecturării prevederilor art. 1063 Cod de procedură civilă, conform cărora „(1) Cauțiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluționarea definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care s-a depus. (2) Cauţiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1).”

Răspunsul la aceste întrebări a fost dat de către Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, prin Încheierea din data de 26.09.2018, stabilindu-se în esență următoarele:

„Cererea de plată din cauțiune a unei despăgubiri care să acopere penalitățile de întârziere, formulată de pârâta-creditoare la data de 15.06.2018 (…), nu poate fi considerată o cerere incidentală în aceste dosare, în sensul art. 30 alin. 6 C.proc.civ., având în vedere că prin pronuțarea încheierii de ședință din data de 21.03.2018 (…), respectiv prin pronunțarea sentinței civile nr. 1683 din 30.05.2018, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă s-a dezînvestit de soluționarea celor două dosare, în conformitate cu dispozițiile art. 429 C.proc.civ.
În consecință, instanța care a fost învestită cu soluționarea dosarelor (…) nu este în măsură să se pronunțe asupra cererii de obligare a reclamantei-debitoare la plata de penalități de întârziere, așa cum s-a solicitat de către pârâta-creditoare, ci aceasta avea posibilitatea de a promova o cerere de chemare în judecată de sine stătătoare, conform art. 194 și urm. C.proc.civ., pentru a-și valorifica pretențiile.
Față de cele expuse, tribunalul constată că excepția inadmisibilității este întemeiată, urmând să o admită și șă respingă ca indamisibilă cererea de obligare la penalități din cauțiune formulată de pârâtă.”

Ulterior, prin Decizia civilă nr. 18/2019 din data de 15.01.2019, Curtea de Apel București, Secția a VI-a Civilă a confirmat soluția Tribunalului București. În motivarea soluției, Curtea de Apel București a arătat următoarele:

„În ceea ce privește cererea având ca obiect solicitarea despăgubirilor din cauțiune, aceasta este o cerere în justiție de sine stătătoare”

Mai mult, în soluționarea celei de-a doua întrebări, instanța învestită cu soluționarea recursului a statuat:

„Curtea are în vedere prevererile art. 528 alin. 1 și 2 NCPC, potrivit cărora, cerereile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs de soluționare sau soluționată deja de o instanță, ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanțe se vor îndrepta la acea instanță. În celelalte cazuri, competența instanței și soluționarea incidentelor privind cometența sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase.
Astfel, cererea de plată a despăgubirilor din cautiune, fiind o cerere contencioasă, nu se aplică prevederile art. 528 alin. 1 NCPC și implicit nici regulile prevăzute pentru soluționarea incidentelor privind competența pentru cererile contencioase.
În situația înregistrării unei cereri contencioase într-o procedură necontencioasă, dispozițiile art. 531 NCPC prevăd respingerea cererii.”

Apreciem soluția celor două instanțe ca fiind în deplină concordanță cu prevederile legale în vigoare, aceasta fiind și poziția procesuală pe care ne-am asumat-o.

În acest sens, facem trimitere la jurisprudența Î.C.C.J., pe care am amintit-o și cu ocazia formulării întâmpinării, în cuprinsul motivelor pentru respingerii apelului:

„Cererea în despăgubire din valoarea cauţiunii este o cerere contencioasă, care presupune examinarea elementelor răspunderii civile delictuale sub aspectul exerciţiului abuziv al acţiunii, al prejudiciului produs şi al legăturii de cauzalitate dintre paguba pricinuită şi conduita procesuală a părţii, competenţa de soluţionare a unei astfel de acţiuni patrimoniale fiind reglementată de dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I din Codul de procedură civilă.” (decizia nr. 4170 din 30 noiembrie 2010);

Așadar, în susținerea respingerii cererii ca inadmisibilă, am arătat faptul că cererea în despăgubiri trebuie formulată de către creditor pe calea unei cereri în justiţie de sine stătătoare, supuse criteriului valoric, a cărei competenţă de soluţionare este determinată pe baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi care nu poate fi adresată instanţei de restituire a cauţiunii.

Mai mult, este evident caracterul necontencios al cererii de restituire a cauțiunii, această procedură reprezentând o simplă verificare de către instanță a două condiții: finalizarea definitivă a cererii principale și neintroducerea în termen de 30 de zile a unei cereri separate de despăgubire din cauțiune. Din acest considerent, devine evident faptul că o cerere de despăgubire din cauțiune nu trebuie și nu poate fi soluționată în cadrul acestei proceduri. Astfel, în mod corect și Curtea de Apel București a menținut soluția respingerii ca inadmisibilă a cererii.

În încheiere, salutăm încă o dată modul în care Tribunalul București și Curtea de Apel București au înțeles să soluționeze această cauză.

Începând cu data de 18 ianuarie 2017 la nivel european se va aplica Regulamentul UE nr. 655/2014, care instituie o procedură ce permite creditorului să obţină o măsură asigurătorie sub forma unei indisponibilizări a conturilor bancare aflate pe teritoriul Uniunii, care să împiedice transferul sau retragerea fondurilor pe care le deţine debitorul.

Regulamentul se aplică creanţelor pecuniare în materie civilă şi comercială în cauze transfrontaliere [1]. Regulamentul nu se aplică, în special, chestiunilor fiscale, vamale sau administrative sau răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale.

Creditorul poate obţine o ordonanţă asigurătorie în următoarele situaţii:
a) înainte de iniţierea de către creditor a procedurii pe fond într-un stat membru împotriva debitorului sau în orice moment pe durata procedurii până la pronunţarea hotărârii sau la aprobarea sau încheierea unei tranzacţii judiciare;
b) după ce creditorul a obţinut într-un stat membru o hotărâre judecătorească, o tranzacţie judiciară sau un act autentic care impune debitorului să plătească creanţa creditorului.

Instanţa emite ordonanţa asigurătorie atunci când creditorul prezintă probe suficiente pentru a convinge instanţa că se impune de urgenţă o măsură asigurătorie sub forma unei ordonanţe asigurătorii, deoarece există un risc real ca, în lipsa unei astfel de măsuri, executarea ulterioară a creanţei creditorului împotriva debitorului să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil.

În cazul în care creditorul nu a obţinut încă, într-un stat membru, o hotărâre judecătorească, o tranzacţie judiciară sau un act autentic care să oblige debitorul să plătească creanţa creditorului, creditorul înaintează, de asemenea, suficiente probe pentru a convinge instanţa că, în mod probabil, va avea câştig de cauză pe fond cu privire la creanţa pe care o are împotriva debitorului.

Debitorul nu este notificat în legătură cu cererea de emitere a unei ordonanţe asigurătorii şi nici nu este audiat înainte de emiterea ordonanţei.

Înainte de emiterea unei ordonanţe asigurătorii într-o cauză în care creditorul nu a obţinut încă o hotărâre judecătorească, o tranzacţie judiciară sau un act autentic, instanţa solicită creditorului depunerea unei garanţii într-un cuantum suficient ca să prevină utilizarea abuzivă a procedurii prevăzute în prezentul regulament şi ca să asigure despăgubirile în cazul eventualelor prejudicii suferite de debitor în urma ordonanţei, în măsura în care creditorul este răspunzător de aceste prejudicii.

În cazul în care creditorul a obţinut deja o hotărâre judecătorească, o tranzacţie judiciară sau un act autentic, înainte de a emite ordonanţa, instanţa poate solicita creditorului să depună o garanţie în cazul în care consideră că aceasta este necesară şi adecvată având în vedere circumstanţele cauzei.

O ordonanţă asigurătorie emisă într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără a se impune nicio procedură specială şi este executorie în celelalte state membre fără să fie necesară o hotărâre de încuviinţare a executării.

O bancă căreia i-a fost transmisă o ordonanţă asigurătorie o pune în aplicare fără întârziere în urma primirii ordonanţei. Pentru punerea în aplicare a ordonanţei asigurătorii, banca indisponibilizează cuantumul specificat în ordonanţă.

Împotriva ordonanței asiguratorii creditorul și debitorul au dreptul de a formula cale de atac în termenele şi pentru motivele stipulate expres de Regulament.

Fondurile indisponibilizate prin ordonanţa asigurătorie rămân indisponibilizate:
a) până la revocarea ordonanţei;
b) până la încheierea executării ordonanţei; sau
c) până când o măsură privind executarea unei hotărâri judecătoreşti, a unei tranzacţii judiciare sau a unui act autentic, obţinută de creditor în legătură cu creanţa care urma să fie garantată prin ordonanţa asigurătorie, produce efecte cu privire la fondurile indisponibilizate prin ordonanţă.

La cererea debitorului instanţa care a emis ordonanţa asigurătorie poate dispune eliberarea fondurilor indisponibilizate dacă debitorul furnizează o garanţie în cuantumul specificat în ordonanţă sau o asigurare alternativă într-o formă acceptabilă în dreptul statului membru în care se află instanţa şi de o valoare cel puţin echivalentă cu respectiva sumă.

Aşadar, avantajele oferite creditorilor de această procedură sunt în principal urmatoarele:
– o mai mare siguranță cu privire la recuperarea creanţelor, sporind astfel încrederea în tranzacțiile comerciale efectuate în cadrul pieței unice a UE;
– procedura fiind rapidă și fără informarea debitorului, îi împiedică să mute, să ascundă sau să cheltuiască fondurile;
– cererea pentru emiterea ordonanţei poate fi introdusă de către avocat şi fără cunoaşterea datelor de identificare ale conturilor debitorului;
– ordonanţa, odată emisă, este recunoscută şi executorie în celelalte state membre, fără vreo procedură de recunoaştere sau de încuviinţare a executării.

[1]O cauză transfrontalieră este aceea în care contul bancar sau conturile bancare care urmează să fie indisponibilizate prin ordonanţa asigurătorie sunt deţinute într-un stat membru, altul decât:
a) statul membru al instanţei sesizate cu cererea de emitere a ordonanţei asigurătorii, sau
b) statul membru în care creditorul îşi are domiciliul.

1. Într-un raport juridic guvernat de dreptul românesc, cum poate un creditor să se asigure de îndeplinirea obligaţiilor civile şi comerciale asumate de către debitorul său?

În sistemul actual de drept, pentru a evita riscul de neplată, îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale poate fi garantată de către debitor sau de către un terţ, fie prin constituirea unor garanţii personale, precum fideiusiunea, scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort, fie prin constituirea unor garanţii reale, precum ipoteca imobiliară, ipoteca mobiliară, gajul şi dreptul de retenţie.

2. Care este diferenţa dintre garanţiile personale şi garanţiile reale?

Pornind de la faptul că în absenţa unei garanţii, singura certitudine a executării unei creanţe este gajul comun al creditorilor chirografari, diferenţa esenţială între garanţiile personale şi garanţiile reale este aceea că garanţiile personale presupun doar o suplimentare de gajuri generale aparţinând unor persoane diferite, în vreme ce garanţiile reale presupun faptul că există un bun afectat la plată, bun ce urmează a fi valorificat cu precădere în vederea plăţii creanţei pe care acesta o garantează.

Efectul principal al garanţiilor personale îl reprezintă aşadar posibilitatea creditorului ca, în caz de neexecutare din partea debitorului său, să urmărească o altă persoană din al cărei patrimoniu îşi poate eventual satisface creanţa, iar efectul principal al garanţiilor reale îl reprezintă posibilitatea creditorului ca, în caz de neexecutare din partea debitorului său, să urmărească un anumit bun individual determinat.

3. Care sunt garanţiile personale?

Potrivit prevederilor art. 2279 Cod civil, garanţiile personale sunt fideiusiunea, garanţiile autonome (scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort), precum şi alte garanţii anume prevăzute de lege.

4. Ce este şi cum se transpune în practică fideiusiunea?

Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

Fideiusorul are aşadar calitatea de debitor subsidiar, având la îndemână două excepţii, respectiv excepţia beneficiului de discuţiune, în temeiul căruia poate cere ca înaintea sa să fie executat debitorul principal, iar doar în cazul în care debitorul principal este insolvabil, creditorul să se poată îndrepta împotriva fideiusorului, şi excepţia beneficiului de discusiune, în temeiul căruia, în ipoteza în care există mai mulţi fideiusori ce garantează faţă de unul şi acelaşi debitor, pentru una şi aceeaşi datorie, iar creditorul şi-a îndreptat urmărirea împotriva unuia dintre fideiusori, respectivul fideiusor poate cere creditorului să îşi dividă mai întâi acţiunea şi să o reducă la partea fiecăruia.

5. Ce este şi cum se transpune în practică scrisoarea de garanţie? Dar scrisoarea de confort?

Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Scrisoarea de garanţie generează aşadar o nouă obligaţie al cărui obiect este întotdeauna o sumă de bani pe care o datorează emitentul, indiferent de natura concretă a prestaţiei datorate de debitor creditorului său. În urma plăţii, emitentul are de drept acţiune în regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie.

Scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său.

În cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia, emitentul scrisorii de confort nu poate fi obligat la executarea nici în natură, nici prin echivalent a obligaţiei pentru care a garantat, ci este dator doar la plata de daune interese către creditor, dacă acesta din urmă a făcut dovada că emitentul scrisorii de confort nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată şi sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale. Emitentul scrisorii de confort care a căzut în pretenţii faţă de creditor are drept de regres împotriva debitorului.

6. Care sunt garanţiile reale?

În actuala reglementare sunt evidenţiate următoarele tipuri de garanţii reale: ipoteca imobiliară, ipoteca mobiliară (inclusiv asupra conturilor şi asupra creanţelor), gajul (sub forma unei garanţii reale cu deposedare) precum şi dreptul de retenţie.

7. Ce este şi cum se transpune în practică ipoteca imobiliară?

Ipoteca imobiliară este un drept real asupra bunului altuia, care nu presupune deposedarea constituitorului de bunul său. Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară, iar contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Datorită faptului că ipoteca nu indisponibilizează prin sine bunul pe care îl grevează, constituitorul este liber să înstrăineze sau să greveze imobilul şi după ce a consimţit la ipotecă, creditorul ipotecar putând însă urmării bunul ipotecat indiferent de proprietarul acestuia.

8. Ce este şi cum se transpune în practică ipoteca mobiliară?

Ipoteca mobiliară este o garanţie reală fără deposedare, ce poartă asupra unui anumit bun mobil sau asupra unei universalităţi mobiliare, care conferă creditorului garantat posibilitatea de a urmări şi de a se îndestula preferenţial din bunul ipotecat, în situaţia în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia.

Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute. Publicitatea ipotecilor mobiliare se asigură prin înscrierea acestora în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Imobiliare.

9. Ce este şi cum se transpune în practică gajul?

Gajul este contractul real prin care se înmânează creditorului un bun mobil cu scopul de a se garanta astfel plata creanţei sale. Gajul se constituie prin remiterea bunului său titlului către creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei.

Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Imobiliare. Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora.

10. Ce presupune dreptul de retenţie?

Potrivit art. 2495 Cod civil, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.

Dreptul de retenţie poate să poarte pe orice bun corporal sesizabil ce se află în circuitul civil, cu condiţia ca bunul reţinut să fie proprietatea exclusivă a debitorului. Este de asemenea necesar ca deposedarea iniţială să fi fost legitimă, iar retentorul să fie de bună credinţă. În plus, trebuie să existe o legătură între bunul reţinut şi datoria ce se reclamă a fi plătită.

În cazul judecării unui recurs de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se pune problema dacă, în temeiul art. 493 alin. (6) din Codul de procedură civilă, se poate proceda la judecarea recursului formulat fără citarea părţilor.

Pentru o analiză in concreto urmează să facem trimitere la modul în care această chestiune a fost dezlegată pe cale jurisprudențială. Astfel, prin Decizia ICCJ nr. 2994/2016 s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză, apreciindu-se ca fiind incidente dispozițiile art. 493 alin. 6 Cod procedură civilă, astfel că nu ar fi necesară citarea părţilor.

Art. 493 alin. 6 din Codul de procedură civilă prevede următoarele: „Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil şi toţi membrii sunt de acord, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul se poate pronunţa asupra fondului recursului, fără citarea părţilor, printr-o decizie definitivă, care se comunică părţilor. În soluţionarea recursului instanţa va ţine seama de punctele de vedere ale părţilor formulate potrivit alin. (4).”

Împotriva Deciziei ICCJ nr. 2994/2016 am formulat contestaţie în anulare, raportat la dispozițiile art. 503 alin. 1 Cod procedură civilă, considerând că având în vedere dispoziţiile art. 490 alin. 2 Cod procedură civilă, nu se putea proceda la judecarea recursului în lipsa unui acord scris din partea părţilor.

În dosarul de contestaţie în anulare, instanţa din oficiu a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. 6 din Codul de procedură civilă, apreciind că aceste prevederi sunt neconstituţionale, în măsura în care acestea se interpretează în sensul că pronunţarea asupra fondului recursului fără citarea părţilor este posibilă şi atunci când recurentul si intimatul nu si-au dat acordul ca recursul, atunci când este admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru.

Totodată s-a susţinut că prevederile legale criticate nu condiţionează de acordul părţilor posibilitatea completului de a se pronunţa asupra fondului recursului fără citarea acestora. Ca urmare, în practică, aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (6) din Codul de procedură civilă poate conduce la soluţii contradictorii, ceea ce determină Înalta Curte să aprecieze că textul de lege criticat nu respectă cerinţele privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, fiind astfel încălcat şi principiul securităţii juridice.

Cu privire la excepţia astfel invocată, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul respingerii acesteia, prin Decizia nr. 583 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 968 din data de 7 decembrie 2017.

Pentru a ajunge la această concluzie, în concordanţă cu opinia prezentată şi de către noi în cauză, s-a reţinut că aspectul de neconstituţionalitate evidenţiat în motivarea excepţiei se referă mai degrabă la o posibilă corelare a prevederilor legale criticate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, care dispun asupra obligaţiei recurentului şi a intimatului de a-şi exprima, în scris, odată cu depunerea cererii de recurs, a întâmpinării sau, respectiv, a răspunsului la întâmpinare, acordul/dezacordul ca recursul admisibil în principiu să fie soluţionat de completul de filtru.

Practic, solicitarea adresată Curţii Constituţionale a fost aceea de pronunţare a unei decizii prin care să se statueze, dacă, în cazul în care completul de filtru se pronunţă asupra recursului fără citarea părţilor, în condiţiile art. 493 alin. (6) din Codul de procedură civilă, este obligatoriu să existe acordul intimatului şi al recurentului pentru soluţionarea recursului de către completul de filtru.

Prin urmare, problema care s-a pus în speţă a fost aceea a unei aplicări coroborate a prevederilor legale incidente procedurii de filtrare a recursurilor. În acest sens, s-a reţinut că, în acord cu principiul disponibilităţii, instanţa de judecată trebuie să ţină seama de acordul scris al părţilor în acest sens şi nu poate trece la soluţionarea pe fond a recursului, fără citarea părţilor, atunci când nu există acordul părţilor pentru soluţionarea potrivit procedurii reglementate prin textul de lege criticat.

Dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă au caracterul unor dispoziţii generale, aplicabile întotdeauna în cadrul procedurii de filtrare a recursurilor, acestea completând condiţiile de care trebuie să ţină seama completul de filtru în cazul soluţionării pe fond a recursului, fără citarea părţilor. Astfel, în vederea respectării principiilor contradictorialităţii şi a disponibilităţii, pentru judecarea pe fond a recursului în cadrul completului de filtru, fără citarea părţilor, întotdeauna este necesar să existe acordul expres al părţilor în acest sens.

În plus, s-a reţinut şi că problema de interpretare a textului de lege criticat rezultată din practica judiciară, la nivelul completurilor de filtru ale instanţei supreme, îşi poate găsi rezolvarea prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, controlul de constituţionalitate vizând conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti.

Competenţa Curţii Constituţionale este angajată atunci când există o practică judiciară divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei. Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenţei Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar, existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor. De aceea, Curtea Constituţională este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existenţa unei practici unitare/neunitare de interpretare şi aplicare a legii de natură a încălca exigenţele Constituţiei, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, ci al controlului judecătoresc.

Apreciem motivarea Deciziei nr. 583 din 21 septembrie 2017 a Curţii Constituţionale, fiind şi în opinia noastră absolut necesar acordul părţilor pentru judecarea recursului de către ICCJ în procedura de filtru fără citarea părţilor.

Formarea iniţială şi continuă pentru exercitarea profesiei didactice se desfăşoară în România în baza Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, a OUG nr. 49/2014 şi a OMECTS nr. 5745 din 13 septembrie 2012 privind aprobarea Metodologiei-cadru de organizare a programelor de formare psihopedagogică în vederea certificării competențelor pentru profesia didactică.

Instituţiile de învăţământ superior acreditate prin departamente de specialitate cu profil psihopedagogic pot organiza programe de formare psihopedagogică în vederea certificării competenţelor pentru profesia didactică. Instituţiile de învăţământ superior acreditate elaborează metodologia proprie de organizare a programelor de formare psihopedagogică în vederea certificării competenţelor pentru profesia didactică, cu respectarea prevederilor metodologiei-cadru prevăzută de OMECTS nr. 5745/2012. Metodologia proprie este aprobată de către senatul universitar şi publicată pe pagină web a instituţiei de învăţământ superior.

Organizarea programelor de formare psihopedagogică urmăreşte certificarea competenţelor specifice pentru profesia didactică. Certificarea competenţelor pentru profesia didactică se poate obţine la două niveluri, respectiv:
a) nivelul I (iniţial) care acordă absolvenţilor de studii universitare dreptul să ocupe posturi didactice în învăţământul preşcolar, primar şi gimnazial, cu condiţia acumulării unui minimum de 30 de credite transferabile din programul de formare psihopedagogică;
b) nivelul II (de aprofundare) care acordă absolvenţilor de studii universitare dreptul să ocupe posturi didactice în învăţământul liceal, postliceal şi superior, cu satisfacerea a două condiţii: (i) acumularea unui minimum de 60 de credite transferabile din programul de formare psihopedagogică; (ii) absolvirea unui program de master în domeniul diplomei de studii universitare de licenţă.

Certificatele de absolvire a programelor de formare psihopedagogică sunt eliberate conform regimului actelor de studii. Fiecare certificat va avea ca anexă foaia matricolă în limba română, limba maternă şi în limba engleză, conţinând situaţia şcolară a absolventului.

În vederea eliberării adeverinţei de conformitate a studiilor cu prevederile Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale şi a adeverinţei privind certificarea competenţelor pentru profesia de cadru didactic, pentru cetăţenii care au studiat în România, în vederea desfăşurării activităţii didactice în străinătate, se aplică Metodologia aprobată prin ORDINUL nr. 5414 din 4 octombrie 2016.

Metodologia se aplică cetăţenilor români şi cetăţenilor din statele membre ale Uniunii Europene, cetăţenilor din statele semnatare ale acordului privind Spaţiul Economic European şi din Confederaţia Elveţiană, care au studiat în România şi solicită, în scopul desfăşurării activităţii didactice, în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European, în Confederaţia Elveţiană, în mod independent sau ca salariat:
a) eliberarea adeverinţei de conformitate a studiilor cu prevederile Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale;
b) eliberarea adeverinţei privind certificarea competenţelor pentru profesia de cadru didactic dobândite prin absolvirea unui program acreditat de formare psihopedagogică de nivel I şi/sau II, în cadrul unităţilor de învăţământ/instituţiilor de învăţământ superior acreditate din România.

Adeverinţa de conformitate a studiilor/adeverinţa privind certificarea competenţelor pentru profesia de cadru didactic poate fi solicitată în baza unui act de studii (diplomă, certificat, adeverinţă etc.) eliberat de o unitate de învăţământ sau de o instituţie de învăţământ superior acreditată, din cadrul sistemului naţional de învăţământ din România, sau în baza unui atestat de recunoaştere a studiilor emis de Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Studiilor.

Dosarul pentru eliberarea adeverinţei de conformitate a studiilor cu prevederile Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale, cuprinde următoarele documente:
a) cerere-tip prin care se solicită eliberarea adeverinţei de conformitate a studiilor, adresată Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice;
b) actul de studii în baza căruia se solicită eliberarea adeverinţei de conformitate a studiilor, în copie;
c) anexă la actul de studii (foaia matricolă/suplimentul la diplomă), în copie;
d) adeverinţa de autenticitate, în original, a actului de studii şi a anexei la actul de studii, eliberată de unitatea de învăţământ sau de instituţia acreditată de învăţământ superior emitentă;
e) certificatul/dovada de absolvire a programului/programelor de formare psihopedagogică/certificatul de acordare a definitivării în învăţământ, în copie;
f) certificatul de competenţe lingvistice de nivel C1, potrivit Cadrului European Comun de Referinţă pentru Limbi Străine, eliberat de o instituţie de învăţământ superior acreditată care organizează cursul pregătitor pentru învăţarea limbii române, în copie; sunt exceptate de la obligaţia de a prezenta certificatul de competenţe lingvistice persoanele care prezintă acte de studii româneşti (diplome, certificate) sau acte de studii, situaţii şcolare atestând cel puţin 4 ani consecutivi de studii, urmaţi într-o unitate de învăţământ din sistemul naţional din România;
g) documente personale de identificare, precum şi dovada de schimbare a numelui, în cazul în care numele înscris pe diplomă/actul de studii nu mai coincide cu cel din actul de identitate, în copie;
h) adeverinţă eliberată de inspectoratul şcolar, care să ateste că dreptul de a preda nu a fost revocat sau suspendat, pentru cetăţenii care solicită expres includerea acestei precizări în adeverinţa de conformitate a studiilor, în original.

Dosarul pentru obţinerea adeverinţei privind certificarea competenţelor pentru profesia de cadru didactic dobândite prin absolvirea unui program acreditat de formare psihopedagogică de nivel I şi/sau II, în cadrul unităţilor de învăţământ/instituţiilor de învăţământ superior acreditate din România, cuprinde următoarele documente:
a) cererea-tip prin care se solicită eliberarea adeverinţei privind certificarea competenţelor pentru profesia de cadru didactic prin absolvirea programului/programelor de formare psihopedagogică, de nivel I şi/sau II, în cadrul unităţilor de învăţământ/instituţiilor de învăţământ superior din România;
b) certificatul/certificatele de absolvire a programului/programelor de formare psihopedagogică/dovadă de absolvire a programului de formare psihopedagogică, în copie;
c) copie a documentului emis de Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor, privind recunoaşterea diplomei de studii licenţă/master obţinute în străinătate;
d) certificatul de competenţe lingvistice, nivel C1, potrivit Cadrului European Comun de Referinţă pentru Limbi Străine, eliberat de o instituţie de învăţământ superior acreditată care organizează cursul pregătitor pentru învăţarea limbii române, în copie; sunt exceptate de la obligaţia de a prezenta certificatul de competenţe lingvistice persoanele care prezintă acte de studii româneşti (diplome, certificate) sau acte de studii, situaţii şcolare atestând cel puţin 4 ani consecutivi de studii, urmaţi într-o unitate şcolară din sistemul naţional din România;
e) documente personale de identificare, precum şi dovada de schimbare a numelui, în cazul în care numele înscris pe diplomă/actul de studii nu mai coincide cu cel din actul de identitate, în copie.

De menționat și faptul că potrivit LEGII nr. 200 din 25 mai 2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România, următoarele profesii sunt reglementate în România:
• cadru didactic învăţământ preuniversitar (funcţii didactice: profesor, profesor de sprijin/itinerant, profesor documentarist, profesor kinetoterapeut, profesor pentru învăţământ preşcolar/educator/educatoare, profesor pentru învăţământ primar, profesor preparator nevăzător, profesor psiholog şcolar, profesor-antrenor/antrenor, profesor-educator, profesor- logoped/logoped, profesor-psihopedagog);
• cadru didactic învăţământ superior (funcţii didactice: asistent universitar, lector universitar/şef de lucrări, conferenţiar universitar, profesor universitar);

La nivelul Uniunii Europene a fost implementată de către Comisia Europeană o bază de date a profesiilor reglementate din fiecare stat membru al Uniunii Europene, verificarea putând fi efectuată on-line http://ec.europa.eu/growth/tools-databases/regprof/

Potrivit prevederilor art. 36 Cod de procedură civilă, “Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.”

În consecință se pune problema dacă utilizatorul unui autovehicul, folosit în baza unui contract de împrumut de folosință, are calitatea procesuală activă pentru a solicita repararea prejudiciului cauzat prin avarierea autovehiculului.

Pentru o analiză in concreto urmează să facem trimitere la modul în care această chestiune a fost dezlegată pe cale jurisprudențială. Astfel, prin Sentința nr. 4298/2014 a Judecătoriei Sectorul 1 București s-a dispus admiterea excepției lipsei calității procesuale active, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Instanța sesizată şi-a motivat decizia astfel:

“Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâtul IP, instanța reține că acesta presupune identitatea între reclamant și titularul dreptului dedus judecății. Reclamantul nefiind titularul dreptului la despăgubire nu are calitate procesuală în acțiunea întemeiată pe răspundere delictuală pentru repararea prejudiciului material cauzat ca urmare a accidentului din data de 17.02.2015.
În acest sens, instanța constată că vehiculul avariat nu este proprietatea reclamantului ci a societății SC M C SRL și ca atare prejudiciul s-a produs în patrimoniul proprietarului și nu al utilizatorului. În formarea acestei opinii, instanța reține că însuși devizul estimativ depus de reclamant, pe care acesta își bazează pretențiile în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor materiale solicitate pentru aducerea autoturismului la starea inițială, a fost emis de către societatea de service pe numele proprietarului SC M C SRL, astfel cum rezultă din devizul estimativ de la fila 6.
Instanţa nu poate reține că factura pro forma depusă de reclamant la fila 168 face dovada prejudiciului în patrimoniul reclamantului, întrucât aceasta nu este un document justificativ înregistrat în contabilitate, în nicio condiție și sub nicio formă, nici în contabilitatea emitentului, nici în contabilitatea celui care a primit-o, nu are nicio valoare juridică pentru cel care o primeşte, nu generează nici un fel de obligații pentru acesta, transmiterea unei facturi pro forme făcându-se de prestatorul de servicii către un potențial cumpărător, având caracterul de invitație, de ofertă, de propunere de cumpărare, comunicând caracteristicile produselor, prețul acestora, condițiile de livrare, de achitare a contravalorii lor, astfel cum rezultă din legea 82/1991 coroborat cu Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 3512/1998 privind documentele financiar-contabile și Codul fiscal și de procedură fiscală.
În ceea ce privește contractul de împrumut de folosință invocat de reclamant în dovedirea calității procesuale active, instanța constată că reclamantul nu a făcut nicio dovadă în acest sens.
Chiar și admițând că între reclamant și proprietarul autoturismului avariat în accidentul din 17.02.2015, a existat sau există un contract de împrumut de folosință, instanța apreciază întemeiate susținerile pârâtului IP și reține incidența dispozițiilor art. 2149 Cod civil potrivit căruia comodatarul nu răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bunului rezultat numai din folosința în scopul căruia i-a fost împrumutat, astfel încât nu se poate admite că reclamantul ar fi ținut față de proprietar să repare prejudiciul. Dacă reclamantul susține că îi este afectat dreptul de folosință a autoturismului dobândit în temeiul contractului de împrumut de folosință pe care pretinde că l-a încheiat cu proprietarul autoturismului, atunci ca atare, nu pârâții, ci proprietarul era dator în temeiul contractului să asigure folosința bunului.”

Împotriva acestei soluții, reclamantul a declarat apel, care însă a fost anulat ca netimbrat de către Tribunalul București, astfel că soluția pronunțată de către Tribunalul București a rămas definitivă.

Apreciem soluția Judecătoriei Sectorul 1 București ca fiind în deplină concordanță cu prevederile legale în vigoare, acestea fiind dealtfel argumentele avute în vedere prin întâmpinare în susținerea admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Practic, reclamantul solicita antrenarea răspunderii civile delictuale și obligarea la repararea prejudiciului cauzat, motivat de faptul că oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa, însă condiția primordială pentru antrenarea răspunderii era existența unui prejudiciu, or, autoturismul avariat era la data producerii incidentului proprietatea SC MC SRL, reclamantul fiind doar utilizatorul acestuia.

În privința susținerilor făcute de către reclamant cu privire la existenţa unui contract de împrumut de folosința între acesta și SC MC SRL și care în opinia sa ar justifica calitatea procesuală activă, apreciem că instanța de fond a reținut în mod just incidența dispozițiilor art. 2149 Cod civil. Practic, în măsura în care reclamantul a folosit autovehiculul în scopul în care i-a fost împrumutat, devin incidente dispoziţiile art. 2149 alin. (1), iar dacă reclamantul nu a folosit autovehiculul în scopul în care i-a fost împrumutat, devin incidente dispoziţiile art. 2149 alin. (2), însă în ambele cazuri prejudiciul îi aparține Comodantului, adică SC MC SRL.

De asemenea, apreciem că fiind în concordanța cu prevederile legale în vigoare și cu practica judiciară în domeniu, modul de interpretare din punct de vedere juridic a naturii facturii pro forme, respectiv faptul că factura pro formă nu generează nici un fel de obligații pentru destinatarul acesteia.

Practica judiciară în acest domeniu este în deplină concordanță cu soluția dată de către Judecătoria Sectorul 1 București, stabilindu-se anterior pronunțării acestei soluții că factura pro forma nu creează o obligaţie de plată, ea având caracterul unui act informativ cu privire la bunurile sau serviciile ce fac obiectul unei convenţii, preţul estimativ, condiţiile de livrare şi de plată sau atestă condiţiile unei viitoare vânzări sau a unui viitor contract de antrepriză. Creanţa invocată de creditor pe baza unei facturi proforma şi a unui act anexă nesemnat de debitor nu are caracter cert [1] . Din punct de vedere juridic, o factură pro formă are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia, având doar caracter informativ, şi nu obligatoriu pentru primitor, care generează obligaţii pentru vânzător, cum ar fi obligaţia de păstrare a preţului anunţat pentru întreaga perioadă de valabilitate a ofertei cuprinse în această factură, şi care exprimă doar intenția de tranzacţionare, respectiv cea a vânzătorului de a livra şi cea a cumpărătorului de a achiziţiona mărfuri sau servicii. O factură pe care este înscrisă menţiunea „pro formă” nu are nicio valoare juridică pentru cel care o primeşte, nu generează niciun fel de obligaţii pentru acesta, respectiv nu atestă transferul de proprietate asupra bunurilor menţionate în ea, astfel încât este nelegală reţinerea de către instanţă a existenţei unui contract între părţi doar pe baza unei astfel de facturi pro forma şi fără a se fi întâlnit acordul de voinţă al acestora asupra unui element esenţial al contractului, şi anume preţul. Prin urmare, o factură pro formă nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii civile contractuale, în lipsa unui contract şi în condiţiile existenţei unui delict, ci doar pentru angajarea răspunderii civile delictuale [2].

În încheiere, salutăm încă o dată modul în care Judecătoria Sectorul 2 București a înțeles să soluționeze această cauză.

[1]Curtea de Apel București, Secţia comercială şi de contencios administrativ, Decizia nr. 1734 din 9 octombrie 2003.
[2]ICCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 352 din 4 februarie 2015

Potrivit art. 19 alin. 1 din OG 2/2001 procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de contravenient, iar potrivit art. 17 din același act normativ, lipsa semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal.

În consecință se pune problema de interpretare a sintagmei “pe fiecare pagină” pentru a stabili dacă se impune anularea procesului verbal de constare a contravenției în cazul în care procesul verbal este compus dintr-o singură pagină format A3 care se completează desfăşurat, însă aceasta se îndoaie astfel că în concret devin două pagini format A4.

Pentru o analiză in concreto urmează să facem trimitere la modul în care această chestiune a fost dezlegată pe cale jurisprudențială. Astfel, prin Sentința nr. 3241/2014 a Judecătoriei Buftea s-a dispus admiterea plângerii contravenționale formulate de către petentă și anularea procesului verbal contestat. Pentru a pronunța această soluție, instanța sesizată “analizând procesul verbal prin raportare la dispozițiile legale menționate (art. 16, 17 și 19 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor), reține că în privința acestuia este incidentă cauza de nulitate absolută privind lipsa semnăturii agentului constatator. Astfel, instanța apreciază ca fiind întemeiată apărarea petentei, constatându-se că agentul constatator nu a semnat în cuprinsul procesului verbal decât pagină a doua. Pe cale de consecință, procesul verbal contestat este nul absolut, cauza de nulitate putând fi invocată și din oficiu.”

Împotriva acestei soluții, emitentul procesului verbal (INSPECTORATUL DE STAT PENTRU CONTROLUL ÎN TRANSPORTUL RUTIER – ISCTR) a declarat apel, susținând în esență că formularul tipizat al procesului verbal este în format A3, motiv pentru care nu există două pagini ale procesului verbal, acestea neputând fi despărțite decât prin ruperea procesului verbal, astfel că este necesară o singură semnătură pe procesul verbal.

În apel, Tribunalul Ilfov prin Decizia nr. 492/2016 a dispus respingerea apelului și menținerea soluției instanței de fond. Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că “examinând modul de încheiere a procesului verbal contestat, instanța de fond a constatat în mod întemeiat co acesta nu a fost întocmit cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, fiind incident unul dintre cazurile de nulitate absolută reglementate de art. 17 din OG 2/2001, raportat la cerințele art. 19 alin. 1 din același act normativ, sancționând nesemnarea procesului-verbal pe fiecare pagină de către agentul constatator.”

Prin urmare, procesele verbale de constatare și sancționare a contravenției întocmite de către INSPECTORATUL DE STAT PENTRU CONTROLUL ÎN TRANSPORTUL RUTIER, trebuie semnate de către agenții constatatori pe fiecare pagină, în caz contrar sunt lovite de nulitate absolută.

Potrivit reglementărilor din România, instituţiile de credit sunt obligate să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia acestora, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor – solduri, rulaje, operaţiuni derulate -, la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.

Cu toate acestea, obligaţia de păstrare a secretului profesional în domeniul bancar nu poate fi opusă unei autorităţi competente în exercitarea atribuţiilor sale de supraveghere la nivel individual sau, după caz, consolidat ori subconsolidat.

Astfel, potrivit ORDONANŢEI DE URGENŢĂ nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, informaţii de natura secretului bancar pot fi furnizate, în măsura în care acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate, în următoarele situaţii:
a) la solicitarea titularului de cont sau a moştenitorilor acestuia, inclusiv a reprezentanţilor legali şi/sau statutari, ori cu acordul expres al acestora;
b) în cazurile în care instituţia de credit justifică un interes legitim;
c) la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii ori din oficiu, dacă prin lege specială aceste autorităţi sau instituţii sunt îndrituite, în scopul îndeplinirii atribuţiilor lor specifice, să solicite şi/sau să primească astfel de informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către instituţiile de credit în acest scop (în cererea scrisă adresată instituţiei de credit, trebuie să se precizeze temeiul legal al solicitării de informaţii, identitatea clientului la care se referă informaţiile confidenţiale care se solicită, categoria informaţiilor solicitate şi scopul pentru care se solicită acestea);
d) la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanţa o cerere de împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei;
e) la solicitarea instanţei, în scopul soluţionării diferitelor cauze deduse judecăţii;
f) la solicitarea executorului judecătoresc, în scopul realizării executării silite, pentru existenţa conturilor debitorilor urmăriţi;
g) la solicitarea notarului, în cadrul procedurii succesorale notariale;

De asemenea, instituţiile de credit sunt obligate să furnizeze procurorului sau instanţei de judecată, la solicitarea acestora, informaţii de natura secretului bancar, dispoziţiile privind metodele speciale de supraveghere sau cercetare din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător.

Potrivit reglementărilor din România, nu se consideră încălcări ale obligaţiei de păstrare a secretului bancar:
a) furnizarea de date agregate, astfel încât identitatea şi informaţiile privind activitatea fiecărui client nu pot fi identificate;
b) furnizarea de date structurilor constituite sub forma centralei riscurilor bancare, centralei incidentelor de plată sau fondului de garantare a depozitelor, organizate în condiţiile legii;
c) furnizarea de date auditorului financiar al instituţiei de credit;
d) furnizarea de informaţii la cererea instituţiilor de credit corespondente, dacă aceste informaţii au legătură cu operaţiunile derulate prin conturile de corespondent;
e) furnizarea de date şi informaţii entităţilor aparţinând grupului din care face parte instituţia de credit, necesare pentru organizarea supravegherii pe bază consolidată şi pentru combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului;
f) transmiterea de către Centrala riscurilor bancare a Băncii Naţionale a României a informaţiilor existente în baza sa de date instituţiilor de credit;

Potrivit prevederilor art. 19 din OG nr. 2/2001 procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de contravenient, iar potrivit art. 17 din același act normativ, lipsa semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal, iar nulitatea se constată şi din oficiu.

În consecință se pune problema de interpretare a acestor prevederi legale în situația în care procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției are două sau mai multe pagini și nu toate sunt semnate de către agentul constatator.
Pentru o analiză in concreto urmează să facem trimitere la modul în care această chestiune a fost dezlegată pe cale jurisprudențială. Astfel, prin Sentința Civilă nr. 3241/2014 a Judecătoriei Buftea s-a dispus admiterea plângerii contravenționale formulate în contradictoriu cu Inspectoratul de stat pentru controlul în transportul rutier – ISCTR anularea procesului verbal seria ISCTR nr. 087774/16.09.2013, exonerarea petentei de la plata amenzii, precum și obligarea intimatei la restituirea sumei de 7.000 lei reprezentând jumătate din maximul amenzii stabilite prin procesul verbal contestat.

Argumentele aduse de către petentă în susținerea anulării procesului verbal contestat au fost următoarele:

Din cuprinsul prevederilor art. 16, 17 și 19 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor rezultă pe de o parte faptul că procesul verbal de constatare a contravenţiei trebuie semnat obligatoriu pe fiecare pagină de către agentul constatator şi de către contravenient (i), iar pe de altă parte lipsa semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului verbal (ii). Drept urmare, lipsa semnăturii agentului constatator se sancționează cu nulitatea absolută a procesului verbal.

Intervine nulitatea absolută a procesului verbal inclusiv în cazul în care este semnată doar prima pagină a procesului verbal, însă a doua nu este semnată. Dealtfel, aceasta este soluție stabilită și de către instanțele de judecată [1] , respectiv că, “au fost încălcate şi dispoziţiile art. 19 alin. (1) din OG nr. 2/2001, în condiţiile în care procesul verbal nu este semnat pe fiecare pagină de care agenţii constatatori, iar existenţa semnăturii pe verso-ul procesului verbal nu acoperă această nelegalitate, ţinând cont că prima filă, care cuprinde cele mai importante elemente – descrierea faptei şi sancţiunea aplicată – nu este certificată de cei care au întocmit procesul verbal.”

Din analiza procesului verbal contestat, este evident că acesta cuprinde două pagini, astfel că în conformitate cu prevederile legale enunţate anterior, agentul constatator trebuia să semneze fiecare pagină a procesului verbal. Cu toate acestea, doar pagină a doua a procesului verbal poartă semnătura agentului constatator. Cu privire la acest motiv de nelegalitate, într-o speţă similară [2] s-au reţinut următoarele:
“Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, procesul verbal de contravenţie contestat în speţă este semnat de agentul constatator numai pe pagină a doua, nu şi pe prima pagină, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 19 alin. (1) din OG nr. 2/2001 (…) în conformitate cu care procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de către contravenient. Cum potrivit art. 17 din acelaşi act normativ lipsa semnăturii agentului constatator atrage nulitatea absolută a procesului verbal, în mod corect prima instanţă a concluzionat că procesul verbal contestat este lovit de nulitate absolută.”

Nu pot fi reţinute ca şi apărări faptul că procesul verbal ar fi compus dintr-o singură pagină format A3, care se completează desfăşurat, fiind evident că procesului verbal contestat are dimensiunile specifice a două pagini format A4, respectiv 210 x 297 mm. Practic, chiar și în cazul în care formularul tipizat al procesului verbal ar fi format A3, prin faptul că nu este redactat precum un document A3 și mai ales având în vedere faptul că este îndoit astfel încât să rezulte două documente A2, este evident că trebuiau semnate ambele pagini.

Pentru a pronunța soluția de anulare a procesului verbal contestat, Judecătoria Buftea a reținut următoarele:
“Cu privire la legalitatea procesului verbal, instanța reține că acesta nu cuprinde toate mențiunile obligatorii prevăzute de art. 16 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, fiind întocmit cu nerespectarea dispozițiilor art. 17 și 19 din acest act normativ.

Astfel, potrivit art. 17 din OG 2/2001, lipsa mențiunilor privind semnătura agentului constatator (…) atrage nulitatea procesului verbal, iar nulitatea se constată și din oficiu.

Totodată, potrivit art. 19 alin. 1 din OG 2/2001, procesul verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator și de contravenient.

Analizând procesul verbal prin raportare la dispozițiile legale menționate , instanța reține că în privința acestuia este incidentă cauza de nulitate absolută privind lipsa semnăturii agentului constatator. Astfel, instanța apreciază ca fiind întemeiată apărarea petentei, constatându-se că agentul constatator nu a semnat în cuprinsul procesului verbal decât pagină a doua.

Pe cale de consecință, procesul verbal contestat este nul absolut, cauza de nulitate putând fi invocată și din oficiu.”

Împotriva Sentinței Civile nr. 3241/2014 a Judecătoriei Buftea intimatul ISCTR a declarat apel, însă Tribunalul Ilfov prin Decizia Civilă nr. 492/19.04.2016 a dispus respingerea apelului.

[1] Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a, conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, Decizia Civilă nr. 466/R/2006.
[2] Tribunalul Bucureşti, Decizia Civilă nr. 192 din 27 ianuarie 2005.

În cazul în care instanțele judecătorești din România decid desfacerea unei căsătorii dintre doi soți din care cel puțin unul domiciliază în afara României, se pune problema înregistrării divorțului în țara în care soțul respectiv domiciliază și în care eventual dorește să se recăsătorească.

În acest sens, art. 37 alin. 1 din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială prevede că partea care solicită recunoașterea unei hotărâri judecătorești ori solicită încuviințarea executării trebuie să prezinte o copie a hotărârii care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale, și certificatul menționat la articolul 39 din Regulament.

Astfel potrivit art. 39 din Regulament, instanța judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de origine eliberează, la cererea oricărei părți interesate, un certificat utilizând formularul al cărui model este prezentat în anexa I (hotărâri judecătorești în materie matrimonială) sau în anexa II (hotărâri judecătorești în materia răspunderii părintești).

Pe cale de consecință, în vederea înregistrării divorțului în țara în care unul dintre soți domiciliază, sunt necesare:
– Sentința de divorț în original, cu mențiunea definitivă;
– traducerea legalizată și apostilată a Sentinței de divorț, în limba oficială a statului în care se dorește înregistrarea;
– Certificatul emis în conformitate cu prevederile Secțiunii 3 art. 39 din Regulamentul nr. 2201/2003 (Anexa 1 la Regulament), în original;
– traducerea legalizată și apostilată a Certificatului emis în conformitate cu prevederile Secțiunii 3 art. 39 din Regulamentul nr. 2201/2003, în limba oficială a statului în care se dorește înregistrarea;

În vederea obținerii Sentinței de divorț (dacă partea interesată nu o deține), se poate face o cerere oficială în acest sens adresată instanței judecătorești ce a pronunțat respectiva Sentință de divorț.

Pentru obținerea Certificatului emis în conformitate cu prevederile Secțiunii 3 art. 39 din Regulamentul nr. 2201/2003, potrivit OUG nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în România şi pentru care se solicită recunoaşterea sau încuviinţarea executării într-un alt stat membru al Uniunii Europene, competenţa de a emite, potrivit art. 39, art. 41 alin. 1 şi art. 42 alin. 2 din Regulamentul nr. 2.201/2003, certificatele prevăzute în anexele I, II, III şi IV din acest regulament aparţine primei instanţe. În consecință, cerere oficială în acest sens urmează a fi adresată instanței judecătorești ce soluționat fondul cererii de divorț.

În măsura în care vă găsiți într-o situație similară celei anterior descrise, precizăm faptul că suntem în măsură să vă asistăm şi/sau reprezentăm în vederea obținerii tuturor documentelor necesare pentru înregistrarea în străinătate a Sentinței de divorț pronunțată în România.