În profesiile juridice, pericolul folosirii inteligenței artificiale nu apare întotdeauna în ipostazele lui cele mai frapante, acolo unde textul minte în mod evident, citează hotărâri inexistente, pasaje inventate atribuite unor instanțe care nu le-au scris niciodată. Exemplele de acest fel sunt bine-cunoscute de o mare parte dintre noi. Cazul Whiting v. City of Athens, soluționat de Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Circuitul al Șaselea, a devenit emblematic tocmai pentru această formă brutală de eșec: citări inexistente, denaturări ale dosarului și incapacitatea avocaților de a oferi o explicație convingătoare cu privire la modul în care și-au verificat memoriile. Lecția acelui caz este una severă și limpede: avocatul rămâne răspunzător pentru tot ceea ce semnează, indiferent de instrumentul folosit la redactare
Riscul nu se epuizează însă în aceste forme spectaculoase de derapaj. Dimpotrivă, se manifestă uneori discret, într-un mod mult mai greu de observat – nu inventează, nu falsifică, nu contrazice exigențele legii; produce un text fluent, corect gramatical, aparent sobru și convingător.
Și atunci, prin ce anume devine un asemenea text problematic din punct de vedere juridic?
Și răspunsul este, cu certitudine, prin imprecizie. În loc de fapte bine delimitate, oferă scenarii posibile, construind un cadru marcat de generalitate; în loc de repere temporale, propune formule elastice și evazive; în loc de o nevoie actuală și determinată, construiește o necesitate ipotetică; înlocuiește determinarea cu aproximația, actualitatea cu eventualitatea și exigența unei argumentații bine construite cu confortul unei formulări cursive.
Un exemplu sugestiv pentru această formă de imprecizie poate fi identificat într-o speță pe care recent am avut-o în cadrul societății noastre. Reclamanta a solicitat, pe calea ordonanței președințiale, suplinirea acordului pârâtului pentru emiterea pașaportului simplu electronic al minorei și pentru deplasarea acesteia în acel stat, împreună cu mama sa.
În susținerea cererii, s-a arătat că bunica minorei suferă de o afecțiune oncologică și urmează tratament în altă țară, că pot apărea complicații medicale care să impună prezența reclamantei în acel stat și că, într-o asemenea eventualitate, ar fi necesar ca minora să poată pleca împreună cu mama ei. La o primă vedere, o asemenea formulare poate părea suficient de serioasă. Privită însă atent, ea nu descrie o nevoie concretă, actuală și circumscrisă în timp, ci construiește un ansamblu de ipoteze. Formule precum „există posibilitatea” sau „în eventualitatea în care” nu individualizează nici momentul, nici durata, nici limitele măsurii solicitate. Ochiul format al practicianului dreptului distinge imediat o asemenea formulare excesiv de vagă, lipsită de utilitate reală pentru instanță tocmai fiindcă nu individualizează în concret împrejurările care ar justifica măsura solicitată. Or, tocmai această individualizare era esențială pentru a evidenția caracterul provizoriu al măsurii
Instanța a reținut, în mod expres, că măsura cerută nu avea caracter vremelnic, arătând că o măsură nu poate fi calificată astfel decât dacă durata sa este limitată în timp printr-un reper cronologic determinat. Observația este decisivă. Problema cererii nu ținea de stilul redactării, ci de faptul că din conținutul acesteia nu rezulta, în mod clar, exact elementul pe care legea îl impunea: caracterul provizoriu al măsurii solicitate.
Relevant este și faptul că pârâtul s-a declarat de acord cu admiterea cererii. Poziția procesuală reală nu a fost una de opoziție. În acest context, nu se poate susține ideea că acest blocaj a fost cauzat de cealaltă parte. Această împrejurare arată limpede că litigiul s-a soluționat pe terenul mult mai exigent al calificării juridice a măsurii solicitate. Instanța a reținut expres că acordul pârâtului nu este relevant în această privință, întrucât limitele ordonanței președințiale nu pot fi modificate prin voința părților.
Astfel că, aici se află, în cele din urmă, lecția cea mai importantă. În drept, nu tot ceea ce sună bine rezistă juridic. Inteligența artificială devine cu adevărat primejdioasă nu doar atunci când inventează, ci și atunci când estompează exact acele distincții, limite și rigori fără de care un text nu mai are un argument juridic bine construit și gândit, ci doar aparența lui.
Drăgan Dana-Raluca – avocat stagiar
