Situația actuală a clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate între profesioniști și consumatori

Clauzele abuzive inserate în contractele de credit oferă instituției bancare prerogativa de a modifica unilateral contractul, fără o negociere reală a noilor prevederi, creând un dezechilibru semnificativ între părțile contractante. Băncile își justifică aceste modificări prin prisma evoluției pieței financiare și a politicii de creditare a băncii, însă aceste motivări exced principiului rebus sic standibus și bunei credințe, ba mai mult, răpesc consumatorului posibilitatea de a rezilia contractul de îndată.

Cuvinte cheie: clauze abuzive, contract de credit, consumator, negociere, modificare unilaterală.

Introducere
Pe fondul multiplicării cererilor de chemare în judecată a instituțiilor bancare, având ca obiect anularea unor prevederi contractuale ca fiind abuzive, și pe cale de consecință restituirea unor sume de bani deja plătite, precum și suspendarea efectelor unor asemenea clauze pe calea ordonanțelor președințiale, ne propunem sa analizăm situația actuală a contractelor încheiate între profesionști și consumatori, în special contractele de credit, sub aspectul clauzelor abuzive pe care le-ar putea conține asemenea contracte.
Clauzele care sunt considerate ca fiind abuzive sunt dintre cele mai diverse, respectiv clauze privind majorarea dobânzii, privind comisionul de risc perceput, schimbarea unilaterală a ratei anuale a dobânzii, modificarea unilaterală a nivelului comisioanelor și dobânda majorată, dar și declararea unilaterală a scadenței anticipate și rambursarea subsecventă a creditului, clauze privind interdicții de construire, închiriere, etc.
Jurisprudența care s-a conturat în acest domeniu poate fi grupată în două categorii diametral opuse, și anume: soluții prin care s-au admis astfel de cereri împotriva instituțiilor bancare, și respectiv soluții prin care s-au respins cererile de chemare în judecata ce aveau ca obiect constatarea și anularea clauzelor abuzive.

Definiția clauzelor abuzive
În cuprinsul acestui paragraf vom reda definiția clauzelor abuzive, astfel cum aceasta reiese în mod expres din prevederile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.
Astfel art.4 alin.1 din cuprinsul acestei legi, definește clauza abuzivă ca fiind aceea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea, aliniatul 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de profesionisti pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Analizând această definiție putem constata cadrul larg de interpetare pe care îl crează, dând astfel naștere la tot mai multe procese deschise împotriva băncilor, prin care se solicită instanțelor de judecată sancționarea unor prevederi contractuale care nu au nici cel mai mic caracter abuziv, fiind eventual lipsite de claritate, echivoce și pentru înțelegerea cărora este nevoie de cunosținte de specialitate. Trebuie subliniat faptul că aceste aspecte se regăsesc evidențiate în mod expres în cuprinsul art.1 alin.1 din Legea 192/2000, și nu se subsumează noțiunii de „clauză abuzivă”.
Într-un articol de specialitate [1] , regăsim o interpretare a unei clauze ca fiind abuzive, ab initio, dacă exclude, prin modalitatea în care este formulată, posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului. Ca pol de putere, banca este cea care decide apariția momentului în care survine dezechilibrul financiar pe piață și ea este cea care modifică dobânda. Nu există o negociere reală, nu există o egalitate între părți.
Prin introducerea unor asemenea clauze în cuprinsul contractelor, se crează un dezechilibru semnificativ între părți: dobânda percepută pentru capitalul împrumutat poate să crească fără să îi dea posibilitate clientului de a verifica și a urmări această creștere. De asemenea clientul este expus și riscului de a fi introdus în Centrala Riscurilor Bancare ca fiind rău-platnic, fără ca acesta să aibă vreo culpă în derularea raporturilor contractuale, fapt ce este de natură să îl afecteze economic, reputațional și moral.
Sunt de asemenea interesante justificările pe care instituțiilor bancare le invocă pentru modificarea unilaterală a contractului. Astfel, băncile invocă în cauză schimbările intervenite în domeniul economic, evoluția pieței financiare sau chiar politica de creditare a băncii, făcând aplicarea principiului rebus sic standibus. Considerăm că justificările invocate de către bănci exced limitelor pe care acest principiu le trasează și sunt contrare bunei-credințe, întrucât motivele invocate pentru a fi întemeiate trebuie să reprezinte o situație descrisă clar, care să fie previzibilă, și care să ofere consumatorilor posibilitatea de a anticipat consecințele ce s-ar putea produce în cazul intervenirii unei atare situații. Mai mult, ar trebui să fie prevăzută în contract posibilitatea consumatorului de a rezilia de îndată contractul. În absența unei astfel de stipulații exprese, o astfel de clauză este considerată, fără putință de tăgadă, ca fiind una abuzivă.

Obiectul și domeniu de aplicare
Am analizat în rândurile de mai sus interpretarea definiției pe care legislația ne-o oferă pentru clauzele abuzive, însă considerăm imperios necesar să analizăm, încă din acest stadiu al lucrării, obiectul și domeniul de aplicare al Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, și în special al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
În cuprinsul art.1 alin.1 din Legea 193/2000 se prevede expres că întră sub incidența prezentei legi, orice contract încheiat între profesioniși și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii.
De asemenea, art.1 din OUG nr.50/2012, prevede că prezenta ordonanță reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor în ceea ce priveşte contractele de credit pentru consumatori.
La art.2 alin.1 din legea mai sus menționată, găsim definiția noțiunii de consumator: orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
La aliniatul 2 al aceluiași articole este definit profesionistul ca fiind orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.
Analizând cuprinsul acestor definiții, trebui subliniat faptul că o persoană juridică nu poate fi un consumator în condițiile Legii nr.193/2000, ci doar o persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociații.
În Decizia nr.340/2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a Comercială, instanța a reținut că reclamanta din procesul intentat unei instituții bancare, fiind o societate comercială, iar potrivit cererii de chemare în judecată creditul solicitat a fost utilizat în desfășurarea activității comerciale, nu poate beneficia de ocrotirea oferită de Legea nr.193/2000, Directiva 93/13/CEE, și de OUG nr.174/2008, scopul acestor reglementări fiind protejarea persoanelor fizice care acționează în scopuri din afara activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Având în vedere aceste reglementări legislative exprese, precum și jurisprudența care s-a conturat în acest domeniu referitoare la noțiunea de consumator, instituțiile bancare își construiesc apărarea în procesele privind clauzele abuzive, încercând să scoată de sub incidența reglementărilor din materia protecției consumatorilor, aceste situații juridice supuse judecății. Astfel, chiar dacă se încheie un contract între o bancă și o persoana fizică, se încearcă găsirea unui raport de cauzalitate între persoana fizică ce a semnat contractul de credit și o societate comercială, unde respectiva persoana fizică ar fi administrator sau asociat, astfel încât suma de bani solicitată în numele persoanei fizice, să fie utilizată în desfășurarea activității economice a societății. Dacă în speță este incident un asemenea fapt, iar băncile reușesc să îl probeze, atunci reclamanții din procesele respective nu vor mai putea beneficia de ocrotirea oferită de Legea nr.193/2000 și OUG nr.50/2010.

În loc de concluzii…
Prezentarea într-o manieră exhaustivă a situației actuale privind clauzele abuzive din contractele de credit încheiate între profesioniști și consumatori comportă o analiză complexă și detaliată, aspect ce se va concretiza prin mai multe articole ulterioare. De pildă, este imperios necesar de analizat poziția jurisprudenței în această materie, pentru că așa cum am menționat deja, există puncte diametral opuse referitoare la acest subiect. De asemenea, trebuie comentată și poziția BNR în această problemă, ca bancă a băncilor și responsabilă de stabilitatea financiară și politica monetară a țării.
Prin intermediul acestui prim articol, am realizat o scurtă introducere în problema actuală a clauzelor abuzive din contractele de credit, identificând obiectul, domeniul de aplicare, precum și definiția și interpretarea clauzei abuzive prin prisma normele incidente în această materie.
Având în vedere că suntem în plină perioadă de tranziție privind vechea și noua lege procedurală civilă, vom trata problema clauzelor abuzive și prin prisma acestor modificări normative.