Opinie referitoare la aplicabilitatea considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016 privind neconstituționalitatea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată, din perspectiva art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcțioanrea Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 623/2016, punctul 2 din dispozitiv, instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 raportat la art. 3 teza a doua, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016, statuând că acestea sunt constituționale numai în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la impreviziune. Aceste condiții au fost detaliate prin considerentele deciziei menționate.
Prezentul articol își propune să analizeze una din condițiile pentru aplicarea impreviziunii, astfel cum aceasta a fost trasată prin considerentele Deciziei Curții Constituțonale nr. 623/2016.
Ne referim prin urmare la considerentele prevăzute la punctul 119 din motivare, potrivit căruia „(…) față de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractul de credit (…)” .
Plecând de la revizuirea contractelor, a fost formulată teoria impreviziunii în secolul al-IX-lea, teorie ce presupune că ori de câte ori executarea unui contract sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părțile contractante, se impune revizuirea contractelor ratio legis, în vederea restabilirii echilibrului valoric al prestațiilor. Impreviziunea a fost definită ca fiind paguba pe care o suferă una din părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și contraprestațiile celeilalte părți, în cursul executării contractului, determinat de fluctuațiile monetare, care, cel mai adesea constau într-o inflație deschisă sau galopantă.[1]
Având în vedere că prin considerentele sale, Curtea constituțională realizează în principiu o trecere în revistă a teoriei impreviziunii sub imperiul vechiului Cod civil, realizând și o expunere din punct de vedere doctrinar a condițiilor de aplicabilitate, apreciem că în mod eronat instanța de contencios constituțional introduce condiția imposibilității obiective de a îndeplini obligațiile contractuale, condiție care ne trimite cu gândul la o altă instituție de drept, și anume forța majoră.
Reamintim în acest context dispozițiile exprese ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.”
Prin urmare, întrebarea legitimă care se pune este dacă prin intermediul unei decizii interpretative, precum cea pronunțată în cazul legii dării în plată, Curtea Constituțională poate, de facto, să adauge la lege, în sensul de a stabili o condiție suplimentară pentru aplicarea instituției impreviziunii, alta decât cele consacrate prin jurisprudență, doctrină, și mai nou, legislativ prin intermediul secțiunii dedicate din Noul Cod Civil.
Astfel, impreviziunea ( sau hardship cum este cunoscută această instituție în dreptul internațional) nu a avut niciodată ca și premisă de aplicabilitate, existența unei imposibilități obiective de executare a contractului, ci dimpotrivă, astfel cum am menționat deja, se pune în discuție doar producerea unei pagube în patrimoniul unei părți, ca urmare a executării unei obligații care a devenit ulterior semnării contractului, excesiv de oneroasă.
Practic, se pune în discuție o veritabilă ruinare a debitorului, în condițiile în care creditorul s-ar îmbogăți fără o justă cauză, strict datorită schimbărilor semnificative și obiectiv imprevizibile intervenite pe parcursul derulării contractului, precum aprecierea cursului valutar, ori creșterea inflației. Însă, o ruinare nu semnifică nicidecum o imposibilitate obiectivă de executare a obligației, ci tocmai contrariul, se admite că debitorul poate de principiu efectua prestația datorată, însă valoarea acesteia este vădit disproporționată cu valoarea economică avută în vedere inițial de către părți la semnarea contractului.

[1] Asist. drd. Bobașu Camelia-Mihaela, CONSIDERAȚII PRIVIND TEORIA IMPREVIZIUNII – http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ3/A14CameliaBobasu.pdf


Publicat la: