Autoritate Părintească exercitată în comun de ambii soți VS Autoriatea Părintească exercitată doar de către unul dintre soți

Autoritatea părintească presupune existența unui cumul de drepturi și obligații, pentru părinți, în creșterea și educarea copilului precum si cu privire la bunurile acestuia. Regula, este aceea că, autoritatea părintească se exercită în comun indiferent dacă părinții copilului sunt căsătoriți sau divorțați. De la această regulă, legea instituie excepția potrivit căreia, în situații excepționale, pentru motive întemeiate, după ce instanța de judecată a ascultat părinții și autoritatea tutelară, tinând cont de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va putea dispune exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinți.
Sunt motive întemeiate pentru a justifica exercitarea autorității părintești de către un singur părinte: alcoolismul, dependența de droguri, o boală psihică gravă, comportamentul violent față de soție și/sau copii, antecedente penale, conflictul grav dintre părinți, lipsa de interes și de implicare în creșterea și educarea minorului, părăsirea domiciliului comun, refuzul de a lua legătura cu minorul, de a se implica material și moral în creșterea și educarea lui.

Autoritatea părintească presupune existența unui cumul de drepturi și obligații, pentru părinți, în creșterea și educarea copilului precum și cu privire la bunurile acestuia.
Astfel, potrivit dispozițiilor articolului 483 din Noul Cod Civil, ambii părinți au atât drepturi cât și obligații cu privire la copiii lor. De fapt, acest ansamblu de drepturi și obligații presupune că, părinții trebuie să ia decizii împreună cu privire la îngrijirea, educația și protecția copilului, supunerea la tratamente medicale precum și administrarea bunurilor sale. În toate deciziile lor, părinții trebuie să aibă permanent în vedere interesul superior al copilului. Mai mult, fie că deciziile se iau de părinți fie de către instanță în cadrul procedurii judiciare, este extrem de important ca întotdeauna la luarea acestora, să fie avut în vedere interesul superior al copilului.

În determinarea interesului superior al copilului, se ține cont de cel puțin următoarele:

  • nevoile de dezvoltare fizice, psihologice, de educație și sănătate, de securitate, stabilitate și apartenență la o familie;
  • opinia copilului în funcție de vârstă și gradul de maturitate;
  • istoricul copilului, în mod special traumele suferite de copil în trecut sau care pot interveni în viitor;
  • capacitatea părinților sau persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;

Cu alte cuvinte, regula este aceea că autoritatea părintească se exercită în comun de către cei doi părinți cu privire la copii. De asemenea, regula este aceeași înclusiv în caz de divorț. De la aceasta, legea instituie o excepție: Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al minorului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

Așadar, în materia divorțului, regula este că autoritatea părintească se exercită în comun de către ambii părinți și doar în situații excepționale, pentru motive întemeiate, după ce instanța de judecată a ascultat părinții și autoritatea tutelară, tinând cont de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va putea dispune exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinții.

Având în vedere conținutul noțiunii de autoritate părintească, împrejurarea că exercitarea acesteia presupune de fapt exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor referitoare la copil, iar regula consacrată de lege este cea a exercitării autorității părintești în comun instanța de judecată nu poate accepta în mod automat convenția părților în această privință, interesul superior al copilului fiind acela de a fi crescut de către ambii părinți.

În stabilirea autorității părintești de către un singur părinte trebuie avute în vedere doar fapte concrete care trebuie dovedite. Probatoriul trebuie să poarte asupra următoarelor elemente cumulative:

  • dovada de către soțul solicitant a suferinței copilului care se află sub autoritatea ambilor părinți;
  • stabilirea unei legături de cauzalitate între suferința copilului și exercitarea în comun a autorității părintești;
  • demonstrarea faptului că soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusiv de către unul dintre părinte;

Astfel, cum am arătat în rândurile de mai sus, pentru a putea fi justificată exercitarea autorității părintești doar de către un singur părinte sunt necesare existența unor motive întemeiate. Dispozițiile legale în vigoare enumeră, care ar putea fi considerate motive întemeiate de care instanța de judecată atunci când decide exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, după cum urmează:

  • alcoolismul;
  • boala psihică;
  • dependența de droguri a celuilalt părinte;
  • violență față de copil sau față de celălalt părinte;
  • condamnări pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești;

În plus, arătăm faptul că, potrivit doctrinei și practicii judiciare în materie, au fost indicate și alte criterii pentru exercitarea autorității părintești de către un singur părinte:

  • este o fire violentă, agresivă, fizic și în limbaj, nu obligatoriu față de copil sau față de celălalt părinte, ci de exemplu în anturajul avut, față de bunici, noul soț sau copiii acestuia;
  • este instabil psihic, manifestând tendințe suicidale ori face parte dintr-o sectă;
  • are un nivel scăzut de maturitate și înțelegere;
  • este delăsător și dezinteresat față de copiii;

Pentru a putea fi reținut dezinteresul de către instanța de judecată este necesară dovedirea următoarelor elemente:

  • părintele manifestă o stare de pasivitate față de obligațiile legate de creșterea, educarea, supravegherea și întreținere, constând în actul propriu-zis de neglijare (lipsa de interes și de implicare a părintelui în creșterea și educarea minorului, părăsirea domiciliului comun, refuzul de a lua legătura cu minorul, de a se implica material și moral în creșterea și educarea lui);
  • are o influență dăunătoare pentru viața, dezvoltarea, integritatea și sănătatea copilului, ce poate consta fie într-un rezultat nefast, fie numai într-o periclitare;
  • existența unei legături de cauzalitate între starea de pasivitate și urmarea dăunătoare;

Lista acestor motive întemeiate nu este strict limitativă, instanța de judecată poate reține și altele atunci când în vederea ocrotirii interesului superior al minorului se impune exercitarea autorității părintești de către un singur părinte.

Prin urmare, judecătorul chemat să judece o astfel de cerere va fi nevoit să analizeze fiecare situaţie în parte, pentru a vedea dacă exercitarea autorităţii părinteşti trebuie să se facă de către ambii părinţi sau doar de către unul dintre aceştia.

În situaţia în care doar unul dintre părinţi se implică activ şi îi asigură minorului garanţiile morale, materiale şi afective necesare pentru creşterea şi educarea sa, dar este împiedicat în demersul său  de către celălalt părinte care, fie că manifestă un dezinteres total şi o neglijenţă gravă cu privire la minor, fie desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol interesul superior al minorului, se impune ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă de către acel părinte care este implicat.

Autor: Avocat Diana Micu

 


Publicat la:
Scrieți-ne pe WhatsApp