Competența teritorială a instanțelor judecătorești în litigiile cu element de extraneitate

În litigițiile cu element de extraneitate un element foarte important este alegerea corectă a instanței competente pentru soluționarea litigilor intervenite între părți. Nerespectarea normelor imperative relative la competenta teritoriala a instanțelor judecătoreși este sacționată cu respingerea acțiunii reclamantului, întrucât în materia litigiilor transfrontaliere nu este aplicabilă instituția declinării de competență teritorială.

În situația în care într-un litigiu cel puțin una dintre părțile litigante are domiciliul sau reședința într-un stat membru, altul decât statul membru al oricărei alte părți, atunci acel litigiu are un caracter transfrontalier.

Elementul de extraneitate al unui astfel de litigiu, va atrage în mod obligatoriu incidența normelor de competență ale dreptului Uniunii Europene. Aplicarea prioritată a normelor dreptului Uniunii Europene este prevăzută expres în cuprinsul art. 4 din Noul Cod de Procedură Civilă: „În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților.”

Așadar pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței judecătorești în cadrul unui litigiu în care cel puțin una dintre părți are domiciliul într-un alt stat membru, vor fi incidente exclusiv dispozițiile cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

În prezentul articol vom analiza competența teritorială a instanțelor judecătorești în cazul litigiilor izvorâte din contracte având ca obiect vânzarea de mărfuri, când ambele părți au calitatea de profesioniști.

Operațiunile comerciale constând în vânzarea de mărfuri comportă o etapă a plasării comenzii, o etapă a livrării măfurilor, urmată apoi de etapă a plății prețului. În situația în care apar disfuncționalități cu privire orice etapa din lanțul acestei operațiuni, respctiv vreuna dintre părți nu își execută obligațiile contractuale sau le execută necorespunzător, celaltă parte are obligația de a o acționa la instanța competentă teritorial conform dispozițiilor cuprinse în Regulamentul nr. 44/2001.
Introducerea acțiunii împotriva părții ce nu și-a respectat obligația contractuală la o altă instanță judecătorească decât cea stabilită de regulamentul menționat este sancționată cu respingerea acțiunii reclamantului.
Instanța judecătorească sesizată cu o astfel de acțiune nu va proceda la declinarea competenței, în favoarea instanței competente teritorial, întrucât instituția declinării de competență nu are aplicabilitate în cazul litigiilor transfrontraliere. Singura soluție pe care o va putea pronunța instanța judecătorească este respingerea acțiunii reclamantului, situație foarte dezavantajoasă pentru acesta, întrucât va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu litigiul de către partea adversă. Așadar, chiar dacă pretențiile reclamantului ar fi perfect întemeiate, acestuia i se poate respinge acțiunea formulată.

În conformitate cu prevederile art. 5 din Regulamentul 44/2001, instanța competentă teritorial pentru soluționarea litigiilor ce decurg din raporturile comerciale având ca obiect vânzarea de mărfuri este instanța de la locul unde obligația a fost sau urmează a fi executată.
La o primă analiză, sintagma „locul executării obligației” poate lăsa loc de interpretări. În acest sens și locul unde a avut loc sau ar fi trebuit să aibă loc plata reprezintă de asemenea locul executării obligației, chiar dacă numai în parte.
În ceea ce privește Codul de Procedură Civilă din România, la art. 113 pct.3 se prevede totodată o competență teritorială alternativă în favoarea instanței de la locul prevăzut în contract pentru executare, fie chiar în parte a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract. Din interpretarea acestui articol, putem conchide că locul plății poate reprezenta locul executării obligației, fiind pe cale de consecință competentă a soluționa o astfel de cerere și instanța de la locul unde s-a plătit o creanță, chiar dacă executarea contractului cu privire la alte obligații s-a realizat în circumscripția altei instanței.

Pentru a preîntâmpina orice discuții și practici neunitare cu privire la locul executării obligației, Regulamentul nr. 44/2001 stipulează expres la art. 5 alin. 1 lit.b) subpunctul prim că locul de executare a obligației este, în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate bunurile. În această situație, locul plății prețului nu se confundă cu locul livrării mărfurilor. Așadar, nu poate fi susținut faptul că locul executării obligației, chiar și parțial, ar putea fi la locul unde s-a făcut plata, fiind tranșată în mod expres problema „locului executării obligației” prin regulamentul menționat.

În conformitate cu prevederile art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001, se poate deroga de la aceasta prevedere doar printr-o convenție scrisă și asumată de către părți sau în situația existenței unei uzanțe statornicite de părți cu privire la competența de soluționare a litigiilor intervenite între acestea.